Textul de mai jos a fost scris anul acesta (2014), în luna aprilie. A trebuit să le vorbesc unor elevi olimpici la filosofie despre ce m-a determinat să mă înscriu la o facultate de filosofie, cu ce m-a ajutat studiul filosofiei, impresii din timpul facultăţii etc. Când mi-am proiectat mental ce aveam de spus, credeam că mă voi putea limita la o jumătate de pagină (adesea intervine naivitatea). Dar, pe măsură ce scriam, îmi dădeam seama că apar noi chestiuni de abordat şi-mi aduceam aminte de tot mai multe probleme confruntate pe parcursul studiilor şi chiar înainte de începerea lor. De aceea vreau să-mi cer scuze pentru lungimea textului, sper să aveţi răbdare. Iată textul:
Voi vorbi, în principal, despre diversele greutăţi cu care se pot confrunta aceia dintre voi care doriţi să urmaţi cursurile unei facultăţi de filosofie, dar şi despre cum ne poate fi de „folos” un anumit tip de filosofie pentru viaţa obişnuită, fie că aprofundăm sau nu, în viitor, studiile de filosofie.
Având în vedere că în momentul de faţă eşti confruntat cu problema alegerii unei facultăţi, îţi pui următoarele întrebări: chiar dacă îţi place filosofia, dacă eşti suficient de bun sau eşti potrivit pentru a merge la această facultate? ar trebui să alegi între a studia un domeniu care îţi place sau ar trebui să mergi la o facultate care să-ţi „asigure” un loc de muncă sau măcar şanse mai mari de angajare? unde vei lucra dacă termini filosofia? Am să încerc să vorbesc despre câteva dintre aceste probleme.
Presupun că te-ai hotărât să dai la filosofie: încep cu obişnuita întrebare, ce faci după ce absolvirea facultăţii de filosofie? Chiar şi profesorii te îndeamnă să nu mergi la o facultate ne-profitabilă (Litere, Arte, Filosofie, Antropologie etc.), ci să alegi una ce-ţi oferă şanse mari de angajare după absolvire (Drept, Economie, Medicină etc.). Ar trebui să renunţi la facultatea dorită, şi pentru care ai înclinaţii, ca să mergi la o facultate „profitabilă”, care oricum are foarte mulţi absolvenţi, mai mulţi decât este nevoie? În plus, cerinţele pieţii de muncă fluctuează constant, nu ai nicio garanţie că îţi vei putea construi astfel, mai uşor, o carieră în domeniul studiat. Scopul universităţii nici măcar nu este acela de a-ţi asigura un loc de muncă. Scopul ei este să formeze oameni culţi, capabili să-şi găsească o arie de specializare după absolvire. În ceea ce priveşte posibilitatea de specializare după absolvire, filosofia, datorită faptului că îţi dezvoltă capacităţile de gândire critică, abstractizare, analiză conceptuală, toleranţa faţă de opiniile celuilalt, anticiparea argumentelor, îţi oferă un număr mai larg şi mai flexibil de oportunităţi de angajare. Absolvenţii de filosofie lucrează ca jurnalişti, manageri, analişti politici, consultanţi în diverse companii (companiile din Occident angajează mai uşor decât în România absolvenţi de filosofie tocmai datorită capacităţii lor de rezolvare eficientă a problemelor), în publicitate, diplomaţie etc.
Acum să presupunem că nu te-ai hotărât, deocamdată, la ce facultate să mergi sau ai decis să nu aplici la filosofie: nu pot spune că argumentele anterioare, privitoare la eventualele beneficii pentru carieră, ar fi cât se poate de convingătoare. Cineva le-ar putea cataloga drept argumente ce sunt „idealiste”, „nerealiste”, menite doar să atragă elevii cu rezultate mai modeste să urmeze cursurile unei facultăţi cu puţini studenţi în toată ţara. Dar cred că o asemenea etichetare ar fi prea facilă, dar asupra lor trebuie în continuare să reflectezi. Să zicem c-ai ales să nu mergi la facultatea de filosofie. Ce rost mai are, atunci, filosofia pentru tine? Are filosofia, în general, vreun rost pentru viaţa mea cotidiană sau ea este un domeniu cultural pe care îl frecventez doar ca să par inteligent în ochii celorlalţi, atunci când expun ce a spus un gânditor sau altul? De ce citesc filosofie: citesc cât mai multe cărţi de filosofie doar ca să am un bagaj imens de cunoştinţe, prin care să mă autoflatez că sunt „deştept”, „inteligent”, „cult”, sau aleg să citesc ceea ce are o relevanţă personală pentru mine şi nu pun preţ atât pe cantitatea informaţiilor, cât mai ales pe modul de gândire pe care mi-l dezvolt şi care mă ajută să am o viaţă mai bună (dacă chiar e în genere posibil aşa ceva)? Eu văd filosofia drept o activitate de găsire a unor fundamente (temeiuri) pentru diversele opinii, idei pe care le acceptăm despre generalităţile care nu pot fi verificate prin mijloace strict empirice. Vă propun să folosim termenul „filosofie” pentru ideile sistematic organizate ale unui autor, iar „filosofare” să numim încercarea de a rezolva unele probleme particulare din viaţa personală, prin reflecţie. Este evident faptul că fiecare dintre noi are numeroase probleme cu care se confruntă, dar de multe ori pur şi simplu ignorăm problema sau chiar îi contestăm existenţa. Alteori căutăm o soluţie facilă, cât mai-la-îndemână, astfel că ne uităm la cum au acţionat alţii în situaţii similare sau acceptăm imediat o soluţie care ne-a fost oferită de către o persoană pe care o investim cu „autoritate”. Sau alegem o soluţie care, credem noi, ar fi pe placul celorlalţi. Cred că studiul filosofiei ne poate ajuta în actul nostru cotidian de filosofare prin faptul că ne îndeamnă să reflectăm îndelung asupra deciziilor pe care am putea să le luăm în ce putem dori de la viaţă, ce putem spera să realizăm şi cum ar trebui să ne purtăm cu ceilalţi. Chiar dacă socotim anumite filosofii ca fiind „aride”, „abstracte”, „riguroase”, „dificile”, nu cred că ele nu au şi o importanţă etică sau existenţială: de pildă, atât Kant cât şi Husserl au crezut că o viaţă condusă de permenentul exerciţiu critic al raţiunii este potrivită atât pentru individ cât şi pentru relaţiile cu ceilalţi. Chiar şi filosofiile de sistem sau cu formă sistematică au relevanţa pentru viaţa cotidiană, mai ales pentru că ne pot conduce spre o înţelegere a propriei noastre structuri de gândire, deci şi spre o înţelegere a celuilalt, chiar dacă lucrul acesta nu este evident la prima vedere. Până acum am vorbit despre filosofie ca un act de filosofare relevant pentru viaţa individului. Dar filosofia nu este importantă doar din acest punct de vedere pentru cel care nu urmează cursuri de filosofie. Prin cerinţa de fundamentare a cunoştinţelor sau a cadrelor de cercetare ale unei ştiinţe, sau domeniu de cercetare în genere, sau pentru comportamentul în societate, filosofia este un „însoţitor” pentru toţi cei care urmează cursuri universtare: fundamentele ultime (sau conceptele fundamentale) ale ştiinţelor naturii sau sociale sunt puse de către filosofie; filosofia contribuie la înţelegerea propriei religii în contextul mai larg al celorlalte religii, deci la o sporire a toleranţei culturale şi a înţelegerii importanţei religiei pentru fiecare din noi; cu siguranţă filosofia nu-şi va pierde niciodată relevanţa pentru etica în societate etc. Având în vedere toate acestea, facultăţile din Occident nu exclud, din programele lor, cursuri de filosofie sau de gândire critică: ei nu doresc specialişti înguşti la minte, ci oameni cultivaţi, cu un simţ dezvoltat al toleranţei (cel puţin acest lucru se doreşte). De asemenea, tot în străinătate, având în vedere „beneficiile” filosofării, s-au introdus programele de filosofie pentru copii (accesibile copiilor începând de la vârsta de 6 ani).
În România, însă, lipseşte acest interes pentru filosofie în mediile extra-filosofice, aşa cum se întâmplă în Occident. Pe acest considerent, părerea mea este că olimpiada de filosofie reprezintă un prilej de întâlnire cu filosofie şi cu filosofarea, pentru că îţi oferă o viziune de ansamblu asupra numeroaselor idei şi teorii ale gânditorilor importanţi (importanţi pe baza influenţei asupra filosofilor care i-au urmat în decursul secolelor) din domeniile majore ale filosofiei. Aveţi, astfel, prilejul de a continua un drum pe care olimpiada vi l-a deschis, iar această continuare poate avea loc, cum am arătat, indiferent de alegerile profesionale.
Să presupunem, acum, că ai ales să urmezi, pentru moment, cursurile de filosofie. Oare studiul filosofiei va continua, în acest punct, într-un mod asemănător celui din timpul pregătirii pentru olimpiadă? Vom avea iarăşi de-a face cu o pleiadă de texte şi idei disparsate despre diferite probleme? Cred că trecerea de la modul de învaţare pentru olimpiadă la modul de înţelegere a unor filosofii în perioada facultăţii, are câteva particularităţi demne de semnalat şi cred că naşte destule probleme pentru studentul începător. În primul rând, pregătirea pentru olimpiadă a presupus acumularea de cunoştinţe despre ideile unor filosofi. În perioada facultăţii, accentul se va deplasa înspre exerciţiul raţional de studiere a procesului de fundamentare a ideilor, deci înspre procesul de sistematizare a ideilor. Acum vor deveni mai evidente legăturile dintre conceptele folosite într-o filosofie şi legăturile dintre presupoziţii şi restul judecăţilor exprimate. Cumva, în mod „natural”, vei simţi nevoia aceasta de sistematizare pentru următorul motiv: dacă vrei să arăţi că anumite explicaţii oferite de către un filosof pentru o problemă sunt explicaţii ce pot fi susţinute, vei căuta temeiurile pentru judecăţile sale, apoi îţi vei impune precizarea sensurilor conceptelor folosite şi chiar vei examina critic unele argumente, tocmai pentru a-ţi putea arăta sieşi, dar şi celorlalţi, valabilitatea argumentării oferite de acel gânditor. Dar tot acest efort de gândire critică în ce priveşte raportarea la un filosof presupune, după câte se pare, multă muncă pe cont propriu. Profesorul îţi poate oferi linii directoare, generale pentru înţelegerea unui text, îţi poate recomanda ce comentatori poţi citi pentru acel text, dar în cea mai mare parte a timpului eşti supus la o muncă solitară. Învăţământul filosofic continuă, într-o privinţă, procesul de introducere în varii filosofii, dar aduce în plus efortul de sistematizare al acelor filosofii, îndemnându-te permanent la un efort de înţelegere a lor şi oferindu-ţi, în felul acesta, instrumentele raţionale şi cunoştinţele necesare pentru a putea citi orice text filosofic fundamental şi pentru a-ţi continua, eventual, specializarea în domeniul filosofic pe care îl preferi.
Aş spune că trebuie desfăşurată o muncă solitară, de reflecţie şi exerciţiu critic şi în alte privinţe, care deschid un câmp nou de probleme cu care se poate confrunta un student: 1.în filosofie există foarte multe critici nejustificate între filosofi; 2.chiar dacă este recunoscută gândirea critică drept valoare de bază a exerciţiului filosofic, nu toţi cei care se măgulesc că folosesc mijloacele logicii şi ale gândirii critice chiar le utilizează în mod consecvent. De cele mai multe ori, filosoful doar îl acuză de lipsa de gândire critică pe cel care nu susţine aceeaşi părere ca şi el. Printre afirmaţiile problematice des întâlnite în filosofie şi care vor cere eforturi de reflecţie aş aminti: acuza că metafizica este o simplă „poveste”, că este o filosofie speculativă; analiza logică a limbajului ne va scăpa de metafizicieni; toate judecăţile (chiar dacă efectuate în filosofie) trebuie verificate prin recursul la experienţă; trebuie renunţat la practica filosofiei ca sistem; doar filosofia analitică este o filosofie riguroasă; filosofia spune adevăruri „arhicunoscute” pe un limbaj mult prea sofisticat (un reproş adus mai ales unei părţi din filosofia continentală franceză); pentru a face filosofie „serioasă” trebuie să ai studii de matematică şi/sau fizică; doar filosofia ce are implicaţii existenţiale este importantă, restul filosofiei fiind inutilă, pedantă; filosofia existenţialistă este doar o formă de eseistică şi nu poate fi numită „filosofie serioasă”; în Evul mediu, filosofia era slujnica teologiei; în prezent, filosofia este slujnica ştiinţei; socotirea unor filosofii ca fiind „sterile”, „abstracte”, şi fără legătură cu viaţa cotidiană sau personală, cu problemele aplicative sau practice ale societăţii; existenţa unor filosofi retraşi într-un aşa-zis „turn de fildeş”; obligaţia tuturor filosofilor de a se implica în dezbaterile din spaţiul public; istoria filosofiei se ocupă de probleme inactuale, ceea ce contează este precizia şi rigoarea la care au ajuns filosofiile anglo-saxone din prezent etc.
Studentul ar trebui să fie parţial autodidact şi dintr-un alt punct de vedere: dat fiind că studiile de licenţă au o durată de doar 3 ani şi nu vei putea să parcurgi, în profunzime multe filosofii în 2 ani de zile, astfel încât să-ţi faci deja, o idee, despre teza de licenţă pe care o vei susţine la sfârşitul facultăţii, cred că trebuie să parcurgi individual anumite lucrări de sinteză sau alte lucrări de introducere într-o filosofie sau un domeniu filosofic pentru a-ţi găsi eventuale preferinţe printre materiile pe care le vei studia de-abia în ultimul an, dar care s-ar putea să te intereseze pentru licenţă (de folos ar fi, de pildă, Filosofia secolului XX coordonată de Lubcke şi Hugli).
O altă problemă care poate să apară în trecerea de la studiul specific olimpiadei la cel de facultate ar fi aceasta: când apare nevoia de fundamentare a ideilor (fie că sunt idei proprii, fie că sunt ideile unui filosof pe care-l studiezi), vei sesiza că există o multitudine de doctrine care se contrazic fundamental, iar acest fapt se petrece chiar dacă ideile au fost aşezate pe anumite fundamente şi par egal îndreptăţite. Tot ce a spus un filosof poate fi contrazis de un altul, iar ambele doctrine sau „puncte de vedere” să fie egal îndreptăţite. Există un „adevăr”, o certitudine în filosofie, în acest caz? Este filosofia neriguroasă sau neştiinţifică din aceste motive? Ar trebui filosofia să ofere certitudini, iar dacă da, cu ce sunt ele diferite de certitudinile din ştiinţele particulare? Am putea spune, ca să ieşim din impas, că filosofia trebuie să fundamenteze ştiinţele, şi doar aşa pot judecăţile filosofiei să aibă pretenţia de valabilitate. Dar în acest caz, nu facem un reducţionism, nu cumva reducem filosofia doar la una din laturile sale? Iar acea fundamentare de ce tip este, oferă o extindere a cunoaşterii sau acea fundamentare constă doar într-un studiu al metodologiei ştiinţifice şi într-o analiză conceptuală a conceptelor ştiinţei pentru a scoate la iveală presupoziţiile unei ştiinţe? (În plus, ce semnificaţie oferim conceptului de „presupoziţie”?) Ar trebui filosofia să fie o activitate de analiză conceptuală sau ar trebui să ne extindă cunoaşterea? Sunt întrebări pentru care nu ştiu dacă putem da un singur răspuns clar şi „cert”, dar sunt întrebări de care ne vom lovi.
Alte probleme pe care le-ai putea avea pe parcursul studiilor ar putea fi câteva dintre cele, să le zicem, de natură „personală”: chiar îmi place filosofia? Sunt sigur că îmi place filosofia şi că sunt potrivit pentru filosofie? Dacă doar foarte puţine probleme filosofice mă interesează, ar trebui să continui să studiez filosofia? Dar dacă îmi place un singur autor de filosofie, atunci aş putea să trăiesc toată viaţa doar scriind despre sau cercetând filosofia acelui autor? Dacă ader la un anumit curent de gândire, de ce ader la el: pentru că ar fi singurul „adevărat” iar toate celelalte sunt „false” ori „de nesusţinut, neriguroase, neprecise” sau ader la o anumită tradiţie filosofică pentru că ea este singura în care mă simt „acasă”, dar admit şi valabilitatea celorlalte tradiţii filosofice? În alt context (să zicem că aş fi urmat cursurile altei facultăţi de filosofie decât cele ale facultăţii actuale) aş fi avut alte preferinţe în filosofie? Nu înseamnă asta că aş fi uşor de influenţat în luarea unor decizii? Cât de mult trebuie să lucrez pe un text filosofic? Cât de detaliat trebuie să fac un conspect? Cum să reuşesc să fac un referat cât mai bine structurat sau un eseu cât mai bine argumentat? Ar trebui să am cunoştinţe din toate ramurile filosofiei sau ar trebui să mă ocup doar de acele probleme filosofice care au relevanţă personală?
S-ar putea spune că am avut intenţii „rău-voitoare” prin prezentarea unor asemenea probleme, care s-ar putea să fie doar fabulaţii care-mi aparţin exclusiv. Iar în acest fel, în loc să vă „atrag” spre studiul filosofiei, v-am îndepărtat, arătându-va ce „puternic” este rodul îndoielilor noastre mulţumită filosofiei. S-ar putea să îţi fi lăsat impresia că filosoful este un jongler al argumentelor din pura dorinţă de a-şi arăta propria dexteritate în a susţine orice idee. Totuşi cred că problemele prezentate sunt dintre cele pe care s-ar putea să le întâlniţi în viitorul apropiat, dacă vă veţi mai ocupa de filosofie. Iar dacă nu vă veţi mai ocupa de filosofie, acele probleme s-ar putea să apară în domeniul tău viitor de activitate sub o formă camuflată. De fapt, s-ar putea să daţi peste alte şi alte probleme. Nu vom fi scutiţi de probleme asupra cărora trebuie să reflectăm critic indiferent dacă ne ocupăm de filosofie sau nu. Revin la ce-am spus mai devreme: cred că exerciţiul reflecţiei în viaţă ne este de un real folos şi chiar ne poate îmbunătăţi viaţa, chiar dacă nu ajungem la certitudini „absolute” aşa cum avem, uneori, impresia că ar trebui să se întâmple. Dacă am rămas să mai studiez, încă, filosofia, deşi am avut destul de des îndoieli că ar trebui s-o continui, am rămas deoarece încă am credinţa că ea îmi face viaţa mai bună, spre deosebire de oricare alt domeniu pe care l-aş fi urmat. Dar nu sunt sigur că în viitor nu cumva şi această credinţă se va dovedi falsă. Cred că exerciţiul filosofic reuşeşte să ne conducă la conştientizarea unor aşa-zise „limite” ale raţiunii sau chiar ale omului ca întreg. Dacă e adevărat că nu suntem „siguri”, din punct de vedere raţional, de nimic, acest lucru nu cred că trebuie să ne convingă să renunţăm la reflecţie, nu cred că trebuie să devenim „sceptici”, „depresivi”, ci doar să conştientizăm ce ţine, în gândirea noastră, de presupoziţii, ce putem cunoaşte, ce putem spera să putem realiza în viaţa noastră şi ce nu etc. Dar nu am certitudinea că lucrurile stau aşa, le sunt doar nişte presupoziţii pe care le-am acceptat graţie unor aşa-zise „experienţe” repetate din cadrul filosofice.
Problemele studentului de la filosofie pot fi şi de natură profesională: dacă merg la un master sau un doctorat din străinătate, am mai multe şanse să găsesc un loc de muncă bun (fie el în ţară, fie în străinătate)? Chiar aş putea să lucrez într-o universitate dacă am muncit suficient de mult în timpul facultăţii? Dar aş putea lucra măcar într-o companie dacă am studii de filosofie? Ar trebui, oare, să-mi orientez studiile în filosofie în funcţie de domeniile care sunt considerate, în momentul actual, cele mai importante pentru a putea face un master sau un doctorat care să-mi crească şansele de angajare într-o universitate? Sau ar trebui să mă concentrez pe studii de etică sau filosofie politică pentru că acestea sunt ramuri „aplicative”, „practice” şi atunci am mai mari şanse de a-mi găsi un loc de muncă, chiar şi în afara spaţiului academic?
Cred că problemele de mai sus sunt probleme specifice care apar în trecerea de la liceu înspre facultate. Cel mai probabil, soluţionarea lor poate avea loc dacă sunt abordate alături de anumiţi colegi de facultate sau chiar cu profesorii, în discuţii non-formale. Acest lucru înseamnă că este importantă, pentru formarea individului şi calitatea umană, dispoziţia pentru dialog şi spiritul colegial al profesorilor dintr-o facultate, tocmai pentru a putea discuta problemele de care vorbeam. Un profesor îţi poate vorbi, astfel, despre propriile sale experienţe şi greutăţi din timpul studenţiei, dar îţi poate oferi şi exemple de studenţi care s-au confruntat cu aceleaşi probleme ca şi tine, arătându-ţi cum au procedat ei. Prin urmare, s-ar părea că nu doar competenţele unui profesor sunt importante. Sigur că ele sunt cele care aduc prestigiu unei facultăţi în genere.
Viorel Colţescu: «Singurul lucru bun care ne stă, fără nicio îndoială, în putere, este să-i bucurăm pe semenii noştri, să-i facem să se simtă bine, să le producem bună dispoziţie. De toate celelalte performanţe pe care le-am putea, eventual, atinge, ne putem îndoi. Viermele îndoielii roade miezul tuturor celorlalte proiecte ale noastre. Numai bucuria simplă şi curată pe care o producem celui de lângă noi este resimţită, fără nicio rezervă, de propria noastră conştiinţă, ca bună. Şi este atât de uşor să-l faci pe cel de lângă tine să se simtă bine!».
