Substanţa unică în sistemul filosofic al lui Spinoza

Substanţa unică în sistemul filosofic al lui Spinoza

            În partea I a Eticii sau in Despre Dumnezeu sau-şi natură, aşa cum apare ca titlu în unele traduceri, Spinoza aruncă în aer comfortul tradiţionaliştilor devenind un subiect constant de dezbatere pentru două tabere: cei care îl consideră panteist versus cei care îl eticheteză drept teist. Această polemică nu este însă o preocupare pentru mine în cele ce urmează, ci substanţa, mai bine zis, ce înţelege Sinoza prin conceptul de substanţă.

            Spinoza consideră substanţa ca cea ce este prin sine şi cea ce este conceput prin sine. Prin atribut al substanţei filosoful înţelege cea ce intelectul percepe dintr-o substanţă şi cea ce constituie esenţa acesteia. În fine,  D-zeu este pentru Spinoza o substanţă constituită dintr-o infinitate de atribute care la rândul lor exprimă fiecare o esenţă eternă şi infinită. Aceste definiţii care stau la baza sistemului filosofic spinozian sunt dezvoltate prin intermediul unor „propoziţii”, de fapt printr-o serie de principii care compun sau recompun ideea distinctă de D-zeu ca unică substanţă a universului, infinită, existentă în mod necesar şi necreată. Şi iată cum practic regăsim ceea ce am putea numi un argument ontologic spinozian, mult mai elaborat şi mai structurat decât cele precedente, în special decât cel al lui Descartes.

Principiile sau „propoziţiile” axiomatice pe care Spinoza le dezvoltă ca fundament al demonstraţiei

Prop. 1: Substanţa este anterioară în natură proprietăţilor sale.

Prop. 2: Două substanţe de natură diferită care au deci atribute diferite nu au nimic în comun.

Prop. 3: Dacă două lucruri nu au nimic în comun, niciunul nu poate fi cauza celuilalt.

Prop. 4: Două sau mai multe lucruri se deosebesc ori prin atribute(natura sau esenţa), ori prin proprietăţi.

Prop. 5: în natură nu pot fi două sau mai multe substanţe de aceeaşi natură sau cu acelleaţi atribute.

Prop. 6: O substanţă nu poate fi produsă de o altă substanţă.

Prop. 7: Ţine de natura unei substanţe să existe. Existenţa este un atribut al substanţei.

Prop 8: Orice substanţă este în mod necesar infinită.

Prop. 9: Cu cât mai multă realitate sau fiinţă are un lucru cu atât mai multe sunt atributele care îi aparţin.

Prop. 10: orice atribut al unei substanţe trebuie conceput prin sine.

Prop. 11: D-zeu sau o substanţă care consistă dintr-o infinitate de atribute care fiecare exprimă esenţa eternă şi infinită, există în mod necesar. Această deducţie în sine este miezul argumentului ontologic spinozian. El pleacă de la premiza că dacă un lucru poate fi conceput ca neexistând, atunci esenţa lui nu conţine existenţa, premiză care încalcă propoziţia-principiul 7 (Ţine de natura unei substanţe să existe). C atare, D-zeu există în mod necesar.

Prop. 12: Nu poate fi conceput un atribut al substanţei conform căruia această substanţă să poată fi divizată.

Prop. 13: O substanţă care este absolut infinită nu este divizibilă.

Prop. 14: Cu excepţia lui D-zeu, nici o substanţă nu este şi nu poate să fie concepută.

Această demonstraţie a faptului că D-zeu este singura substanţă din univers urmează astfel trei paşi:

Pasul 1: stabilirea faptului că două sau mai multe substanţşe nu pot avea în comun un atribut sau esenţa.

Pasul 2: demonstrarea faptului că există o substanţă cu atribute infinite-D-zeu.

Pasul 3: existenţa unei substanţe infinite face imposibilă existenţa unei alte substanţe. Dacă ar exista substanţe secundare, acestea ar trebui să aibă unele atribute sau esenţă, lucru imposibil dat fiind faptul că D-zeu are toate atributele posibile. Prin urmare, nu există o astfel de substanţă secundă.

 D-zeu fiind singura substanţă, totul este ori substanţa ori în substanţă, astfel totul este D-zeu. Lucrurile care sunt în D-zeu, adică în atributele lui D-zeu, sunt numite de Spinoza moduri. Această idee despre existenţa lui D-zeu care vine să contrazică vehement viziunea antropomorfică anterioară a atras după sine multe critici dar şi o schimbare a paradigmei gândirii moderne.