Problema intemeierii si problema surselor cunoasterii

         Multa vreme, filosofii au crezut ca intemeierea este solidara cu originea  cunostiintelor noastre: daca stim care este originea unei cunostinte sau caile  pe care a  fost obtinuta ne putem da seama daca este bine intemeiata sau nu,daca este sau nu o  cunostiinta autentica. Democrit, de pilda, arata ca prin simturi nu putem obtine decat o cunoastere obscura, in vreme ce prin intelect sau ratiune ajungem la o cunoastere autentica. Desi diferentierea intre doua surse diferite ale cunoasterii respectiv intre simturi si ratiune era facuta inca din antichitate, abia in epoca moderna se vor contura clar doua curente epistemologice opuse: empirismul si rationalismul.

         Pentru empiristi (John Lucke, David Hume) cunoasterea noastra provine in intregime din experienta sau, oricum, aceasta este sursa ultima a cunostintelor noastre. John Lucke arata ca mintea noastra este la nastere “ca o coala alba de hartie,pe care nu sta scris nimic” ceea ce inseamna ca nu exista idei innascute, adica idei la care nici simturile, nici ratiunea sa nu contribuie in niciun fel. Abia ulterior, prin observatia indreptata “fie spre obiectele exterioare sensibile, fie spre procesele launtrice ale mintii noastre” sunt procurate “toate elementele gandirii”. Altfel spus, primele elemente ale cunoasterii noastre rezulta din actiunea lucrurilor exterioare asupra simturilor. In plus, ideile care iau nastere fara interventia intelectului sunt sigure. Eroarea provine abia atunci cand intervine intelectul, prelucand ideile primite de la simturi.

         In schimb, pentru rationalisti (Rene Decartes, Baruch Spinoza, Gottfried Wilhelm Leibniz), ratiunea este sursa ultima a cunoaterii autentice. Spinoza arata ca numai ratiunea poate cunoaste lucrurile “asa cum sunt ele insele”, in vreme ce simturile ne pot oferi doar o cunoastere “mutilata si confuza”.  In general ei credeau ca numai adevarurile care isi au sursa in ratiune si fara amestecul simturilor sunt sigure. Daca simturile intervin in cunostintele noastre, putem fi siguri ca acestea sunt supuse erorii.  Ei recunosteau insa ca nu putem reduce cunoasterea noastra numai la ceea ce ne ofera ratiunea. Pe de alta parte,credeau ca exista idei innascute. Decartes, de exemplu, argumenta ca Dumnezeu insusi a sadit in mintea noastra inca de la nastere idea Lui ca Fiinta absolut perfecta. Pentru Lucke cunoasterea provine din experienta (ceea ce ne ofera simturile), pe cand pentru Decartes cunoasterea se bazeaza pe ratiune.

         Karl Popper considera ca intrebarea curentelor epistemologice clasice –Care este sursa ultima a cunoasterii: intelectul sau simturile? – este patrunsa “in mod vadit de un spirit autoritar”. In plus,el contesta legitimitatea acestei intrebari, afirmand ca, in realitate, nu exista surse ideale ale cunoasterii care sa nu duca la eroare si carora ne-am putea adresa “ca unei supreme curti de apel”.