Etica - Baruch Spinoza (Popescu Gabriel)

-componenta principala a filosofiei spinoziene-

Spinoza face parte din grupul ilustru de filosofi ai secolului al XVII-lea, alaturi de matematicieni si oameni de stiinta: Descartes, Leibnitz, Hobbes, etc. El sustine ca nu exista decât o singura substanta si aceea este Dumnezeu.Totul, inclusiv lumea si implicit fiinte umane sunt doar cauza existentei lui Dumnezeu. Argumentele lui filosofice sunt prezentate sub forma unor teoreme geometrice.

A fost un filosof cu o minte deschisa care s-a dovedit a fi o fiinta morala si deosebita, rezistand adversitatilor si ispitelor de toate felurile.

El a dovedit cutezanţa de a dezvălui semnificaţia şi scopul existenţei, de a accede la zona adevărurilor ultime de care depinde fericirea.Această sarcină trebuie îndeplinită neîntârziat fără a mai cerceta condiţiile de care depinde certitudinea, iar acest ţel poate fi atins întrucât dispunem deja de o cunoaştere care ne oferă întotdeauna o normă ideală a adevărului: matematica, gândirea ordonată. Putem dispune astfel de o cunoaştere reală, constând într-o înlănţuire de adevăruri şi capabilă să ne arate căile şi idealul vieţii morale. Nu trebuie decât să deducem totalitatea cunoştinţelor dintr-o idee primordială din care să derive toate celelalte idei, o idee simplă, clară în cel mai înalt grad, al cărei adevăr să fie

absolut incontestabil. O asemenea idee nu poate proveni din experienţă, e necesar să

pornim de la o idee care să fie opera raţiunii.

“Etica” este opera capitala a filosofului, unde acesta si-a depus rodul muncii unei vieti intregi, (se presupune ca a inceput sa lucreze la aceasta lucrare in 1656 sub numele de “Despre Dumnezeu, om si fericirea sa”).

Filosoful isi incepe lucrarea cu ontologia,examineaza apoi natura sufletului omenesc si tipurile de cunostiinte de care acesta este capabil si, pentru ca in ultimele trei parti ale lucrarii sa explice titlul.Insa, felul in care Spinoza isi expune teoria eticii este dupa un model matematic.Incepe cu definitii, stabileste axiome, enunta propozitii care sunt demonstrate cu ajutorul definitiilor axiomelor si propozitiilor anterioare, se deduc din ele coordonate, etc.

In etica lui Spinoza, un loc central il ocupa notiunea de afect.Afectele sunt sentimentele, emotiile, pasiunile umane.Afectele apartin atat de natura umana, cat si din faptul ca omul este o parte a marelui tot, a naturii inconjuratoare, si astfel, acesta sufera influentele acesteia.

Insa, scopul eticii, este sa il invete pe om sa se elibereze de sub tirania afectelor care ii ruineaza sufletul: “Omul supus afectelor nu mai este stapan pe sine, ci e stapanit de soarta.” Spizona diferentiaza aceste afecte : cele care intaresc corpul si sufletul si cele care-l intaresc.El se axeaza pe cele din urma.In ele sufletul este pasiv, receptiv.Pasivitatea sufletului fiind elemental lor definitoriu.Fiinta umana supusa afectelor este nelibera, tocmai pentru ca este pasiva.

Cauza acestor suferinte este insuficienta cunoasterii propriei noastre naturi, a lumii din care facem parte.Singura solutie este incercarea de a le cunoaste.

           

Spinoza socotea că dacă am putea şti adevărul asupra realităţii lucrurilor, am

putea să acţionăm cum trebuie pentru a atinge starea de beatitudine. Baza căutării

adevărului este conceptul de substanţă: ceea ce există în sine şi nu depinde de nimic

altceva în privinţa existenţei sale. Dumnezeu este singura fiinţă necesară, dar nu şi

distinctă de lume (există o singură substanţă , orice altă substanţă nu îşi poate datora

existenţa decât lui Dumnezeu, nefiind astfel autodependentă). Dumnezeu este

imanent lumii, iar lucrurile individuale sunt moduri sau modificări ale lui Dumnezeu:

singura realitate este Dumnezeu sau natura (Deus sive natura).

            Creatorul şi întreaga sa creaţie trebuie să fie o singură substanţă. O idee

completă şi adecvată a lui Dumnezeu, din perspectiva cunoaşterii umane dezvăluie

două atribute divine: acesta poate fi conceput din perspectiva întinderii (res extensa)

şi a gândirii (res cogitans). Dumnezeu sau realitatea poate fi conceput în aceste două

moduri incomensurabile, şi fiecare dintre ele trimite la un atribut sau o parte a esenţei

acestuia.

            Binele şi răul sunt noţiuni relative, lipsite de vreo semnificaţie raţională. Ele

pot exista doar prin raportarea la un scop: un lucru este socotit bun dacă corespunde

scopului urmărit dacă ne procură satisfacţia aşteptată, în caz contrar el va fi considerat

rău. Noţiunea de scop exprimă un punct de vedere finalist în interpretarea lumii –

care nu poate fi justificat raţional, reprezentând doar o creaţie imaginară, o ficţiune a

conştiinţei. Noţiunile de bine şi de rău, de care viaţa morală nu s-a putut niciodată

dispensa, nu-şi mai au nici un rost.

Pentru că natura este viaţa lui Dumnezeu, iar diferitele fiinţe sunt desfăşurarea

liberei sale necesităţi, rezultă că nu există decât ceea ce nu putea să nu fie, decât ceea

ce trebuia să fie. Idealul există doar în măsura în care este cuprins în real. Există

niveluri diferite ale fiinţării, în om se găseşte mai multă fiinţare decât într-un animal,

dar fiecărui grad de perfecţiune îi corespunde un grad de perfecţiune îndestulător. O

fiinţă imperfectă este de neconceput, nimic nu poate exista doar pe jumătate, fiecare

fiinţă dispune prin însăşi esenţa ei de tot ce are nevoie pentru a exista. Ce-i face atunci

pe oameni nemulţumiţi de ceea ce sunt şi vor să fie mereu altceva? Pentru că nu se

mulţumesc cu capacitatea lor de a se autoînţelege, pentru că se lasă purtaţi de

imaginaţie. Omul este ca un triunghi care îşi doreşte încă o latură, dar să rămână în

acelaşi timp tot un triunghi. Ne lăsăm deduşi de ficţiuni, prin care măsurăm ceea ce

suntem, apelăm la ceea ce nu este ca normă pentru ceea ce este. Când ne dorim să fim

ceea ce nu suntem, să avem ceea ce nu putem avea, nesocotim, printr-o greşeală care

ne risipeşte viaţa, că nu putem fi diferiţi fără a fi alţii, fără ca fiinţa noastră să fie distrusă.

            Suprema fericire destinata omului este rezultatul ridicarii lui pe cea mai inalta treapta a libertatii (intelegerii).Numai aceasta ii poate oferii sentimentul veridic al comuniunii cu natura si cu eternitatea, denumita de Spinoza ca “iubirea intelectuala a lui Dumnezeu..

Etica a ramas cea mai importanta opera a lui Baruch Spinoza.Aici isi expune toata filosofia sa, folosindu-se de metoda geometrica euclidiana.

            Aceasta lucrare s-a dovedit un monument istoric care a ajutat la dezvoltarea gandirii omenesti.

            Filosofia lui Baruch Spinoza despre substanta, natura, i-a influentat pe marii iluministi si materialisti francezi din secolul XVIII-lea.