Sfântul Augustin: „Dacă
se întâmplă ca autoritatea Sfintei Scripturi să fie în opoziţie clară şi sigură
cu raţiunea, aceasta trebuie să însemne că persoana, care interpretează
Scriptura, nu o înţelege corect”[1].
Vom prezenta aparenta
incompatibilitate dintre evoluţionism şi credinţa religioasă, pornind de la
capitolul „Ştiinţa darwiniană şi credinţa religioasă” din lucrarea Darwin şi după Darwin de Mircea Flonta.
Teza prezentării: Nu
există, de fapt, conflict între ştiinţă (ştiinţa darwiniană, în particular) şi
religie.Trebuie clarificaţi „termenii” discuţiei şi văzut dacă nu cumva cele
două presupoziţii enunţate anterior au rolul de a realiza o confuzie între
funcţiile religiei şi cele ale ştiinţei (adică ştiinţa devine „religie” – este
vorba de scientism – iar religia devine ştiinţă). Confuzie care degradează
statutul religiei şi statutul ştiinţei. Ceea ce este spus în această prezentare
poate fi rezumat în citatul Sfântului Augustin.
1.Delimitări conceptuale
Ştiinţa cercetează un
domeniu limitat de obiecte. Ea are metodă (modalitate de obţinere a
cunoştinţelor). Ştiinţa uzează de conceptul adevărului înţeles ca adevăr
corespondenţă: ceea ce spune o propoziţie ştiinţifică trebuie să concorde cu
starea de fapt despre care se vorbeşte. Dacă este concordanţă, propoziţia este
certă (adică sunt sigur de corespondenţa cu realitatea a unei propoziţii) şi
deţin o cunoştinţă. Teoriile ştiinţifice presupun coerenţa propoziţiilor despre
stări de lucruri (coerenţa = necontradicţia între propoziţii). Apare adevărul
coerenţă. Adevărul coerenţă asigură certitudine doar dacă este însoţit de
adevărul corespondenţă. În schimb, adevărul corespondenţă asigură, singur,
certitudinea. Ştiinţa operează cu aducerea sub concepte a ceea ce este sesizat
empiric. Conceptele se transpun, apoi, în judecăţi. Conceptele din ştiinţe
trebuie să se rapordeze la datul empiric. Un concept din ştiinţă are un număr
limitat de sensuri, fapt care permite comunicarea neambiguă a cunoştinţelor.
Când vorbim despre cunoaştere în sens restrâns, vorbim despre cunoaşterea
ştiinţifică. Nu este cazul religiei, însă (putem spune, metaforic, că religia
are „cunoaştere”, dar acesta este sensul mai larg al cunoaşterii).
Metafizica se
raportează, pe calea raţiunii, la întregul lumii. Preocuparea principală a ei
este găsirea temeiurilor lumii. Propoziţiile metafizicii, având alt domeniu de
studiu decât ştiinţa, nu pot fi verificate empiric. Deci, în metafizică nu avem
conceptul adevărului corespondenţă. Avem doar un adevăr coerenţă. Dar acest tip
de adevăr, singur, nu asigură certitudinea. Raţiunea umană nu poate decide dacă
un anumit set coerent de propoziţii sau un altul, despre lume ca întreg şi
despre temeiurile lumii, este cert (de exemplu, raţiunea nu poate avea
pretenţia că poate furniza dovezi pentru existenţa sau inexistenţa lui
Dumnezeu). Astfel, o teorie metafizică este alcătuită doar dintr-un set coerent
de presupoziţii absolute (care nu sunt ficţiuni, dar nici certitudini !) despre
lume ca întreg şi temeiurile lumii[2].
Nu putem spune că o teorie metafizică este ştiinţă. Teismul şi materialismul
sunt metafizici.
Orice religie are şi o
metafizică, deci o raportare raţională la divinitate, la temeiurile lumii,
valori, raportul divinitate-om etc. Dar religia nu se reduce la metafizică.
Religia presupune, în mod esenţial, credinţa, care presupune o
raportare la Tot, a omului ca întreg. Raportare ce nu are loc doar prin
raţiunea sa (cum am văzut că este cazul în metafizică). Ca şi în cazul
metafizicii, în religie nu putem vorbi despre adevăr obiectiv (adică
certitudine), ci despre „adevăr subiectiv”[3],
un „adevăr” ce presupune aderenţa existenţială, a omului, la adevărurile unei
religii. Certitudine şi cunoaştere, în sine, oferă doar ştiinţele. Dacă vorbim
de „cunoaştere” şi „certitudine” în religie, folosim aceşti termeni în sens
metaforic. Dar dacă îi folosim în sens metaforic, nu înseamnă că religia ar fi
o ficţiune inventată de om pentru nevoile sale egocentrice (nemurirea
sufletului, nevoia de finalităţi în bine, nevoia evadării de „duritatea”
vieţii, nevoia de valori „autentice”, nevoia de coeziune socială etc.).
 |
| Ernst Mayr |
„Evoluţia este cel mai
bine înţeleasă ca modificare genetică a indivizilor fiecărei populaţii, de la o
generaţie la alta”[4].
Populaţia este ansamblul de indivizi, dintr-un areal, ce se pot reproduce. Spre
deosebire de esenţialism, care susţinea că toţi indivizii unei specii sunt
identici, iar specia nu se mai poate modifica, populaţionismul susţine
unicitatea fiecărui individ al speciei. Adică fiecare organism are şi trăsături
comune cu ceilalţi, dar şi trăsături distincte, care îi sunt utile în „lupta
pentru supravieţuire”. Genele unui organism nu se modifică pe parcursul vieţii
acelui organism. Dar urmaşul unui organism poate avea cel puţin o genă diferită
faţă de organismul parental. Genele, în relaţie cu mediul, permit organismului
să aibă un anumit fenotip (ansamblul de caracteristice anatomice, fiziologice, biochimice,
comportamentale). Două organisme, cu aceleaşi gene, pot avea fenotipuri
diferite în funcţie de mediul în care se dezvoltă. Fenotipul parental nu se
moşteneşte de către noul organism. Organismul adaptat este cel care are o
anumită caracteristică, în fenotip, ce îi permite să aibă şanse mai mari de
supravieţuire, în condiţiile de mediu date, decât ceilalţi indivizi ai
aceleiaşi specii. Prin reproducere, individulul adaptat transmite urmaşilor
gena care a produs, în fenotip, caracterele ce i-au permis supravieţuirea. Acea
genă ce i-a permis individului adaptarea a apărut întâmplător, şi nu din
influenţa mediului asupra genelor (este ceea ce Darwin numeşte variabilitate
nedefinită). La fel de bine putea să apară, la acelaşi individ, altă genă care
să îi permită adaptarea. Acest lucru a fost observat de Darwin în insulele
Galapagos: pe insule diferite, cu aceleaşi condiţii de mediu, existau specii
total diferite. Au existat caracterele diferite ce au permis supravieţuirea
indivizilor. Darwin va pune accent, astfel, pe rolul întâmplării în natură. Nu
există determinism în ce priveşte adaptarea. Nu există nici un scop „final” (=
o perfecţiune completă) către care tinde natura, scop înspre care natura se
perfecţionează. Nu există nici un scop final al fiecărui individ sau specie. Nu
natura, ci indivizii se „perfecţionează”, dar această „perfecţionare” trebuie
luată într-un sens foarte restrâns: în cadrul unei populaţii există un
„progres” adaptativ în privinţa unui caracter al individului care îi permite să
supravieţuiască într-un anumit mediu, iar acest caracter este transmis
urmaşilor. Dar, în alte condiţii de mediu, acelaşi caracter ar fi putut să nu
fie unul adaptativ, adică să nu-i fie utilă pentru supravieţuire. Aceste
precizări subliniază faptul că evoluţionismul nu este metafizică, pentru că se
referă doar la procese ale organismelor din natură. Darwin nici nu avea
pretenţia ca evoluţionismul să dea un răspuns concret la problema originii
vieţii sau să respingă religia. Darwin era agnostic, deci nu ateu. S-a
împotrivit asocierii teoriei sale cu materialismul sau cu ateismul. Nu credea
că omul de ştiinţă se poate pronunţa asupra chestiunilor metafizice, implicit
şi asupra disputei teism-materialism cu privire la existenţa lui Dumnezeu.
Darwin s-a împotrivit doar citirii literale a Genezei, citire prin care se
năştea speculaţia creaţionismului cum că Dumnezeu creează fiecare specie de
animale (am folosit cuvântul „speculaţie” cu sensul său peiorativ).
2.Respingerea evoluţionismului
de către creaţionismul biblic
Părerea larg răspândită
este că evoluţionismul lui Darwin şi credinţa religioasă sunt „incompatibile”:
dacă sunt evoluţionist, sunt în mod necesar ateu, iar dacă sunt o persoană
„religioasă”, nu pot accepta evoluţionismul. Condiţiile pentru care apare
această incompatibilitate sunt: 1.Credinciosul consideră că esenţa religiei stă
în cosmologie. În cazul creştinismului, ar fi vorba de cosmologia biblică din
cartea Facerii; 2.Această cosmologie este interpretată
literal: întregul proces al creaţiei s-a desfăşurat exact conform cu spusele
Bibliei. Iar cartea Facerii nu conţine metafore sau alegorii referitoare la
procesul Creaţiei. Ceea ce înseamnă că descrierea biblică este certă, chiar mai
certă decât orice altă teorie ştiinţifică. Acesta este creaţionismul.
Creaţionismul susţine şi faptul că Dumnezeu ar fi creat fiecare specie în parte
şi că intervine mereu în lume, în vederea creării fiecărui organism;
3.Evoluţionismul şi creaţionismul oferă viziuni globale şi raţionale (raţional
are sensul de ştiinţific, aici) despre lume ca întreg, şi există o singură
viziune globală adevărată, creaţionismul; 4.Darwin se opune creaţionismului.
Din cele trei puncte luate împreună rezultă că evoluţionismul este antireligios.
 |
| Alvin Plantinga |
Presupoziţiile enumerate
anterior aparţin, cum am spus, creaţionismului ştiinţific. Considerând
evoluţionismul ca ştiinţă globală despre lume (cum am văzut la punctul 3),
creaţionismul îl ridică, de la ştiinţă, la rang de filosofie materialistă
(materialismul este o poziţie metafizică). Dar Darwin nu considera că
evoluţionismul este metafizică şi nu se opunea religiei ca atare. El se opunea
tezei că Dumnezeu ar fi creat şi creează toate vieţuitoarele. În această teză,
religia este considerată ştiinţă pe baza interpretării literale a Genezei. Dar toate observaţiile naturii contrazic teza creaţionismului ştiinţific.
Unul din apărătorii
cosmologiei biblice este Alvin Plantinga, dar se îndepărtează de unele
radicalisme ale creaţionismului: Plantinga susţine că omul este supus la
greşeli în interpretarea Bibliei. Interpretarea pe care o dăm unor pasaje din
Biblie poate fi corectată graţie ştiinţei. Dar dacă adevărurile ştiinţei sunt
în contradicţie cu cele ale Scripturii, atunci trebuie să dăm crezare Bibliei
şi să ne raportăm critic la ştiinţă, căci aceasta din urmă conţine greşeli de
raţionare. Deci Biblia trebuie să valideze ştiinţa. În cazul „disputei”
evoluţionism-creaţionism, pentru credincios, crede Plantinga, este mai
plauzibil faptul că Dumnezeu a creat separat fiecare specie, pentru că
evoluţionismul nu ar avea suficiente „dovezi empirice” (pentru evoluţia
organismelor din strămoşi comuni, de pildă). Nici ideea că Dumnezeu ar fi creat
fiecare specie în parte nu are „dovezi empirice”, dar este mai plauzibilă
pentru credincios. Deci trebuie respins evoluţionismul, pentru că nu concordă
cu ideile cosmologiei biblice. Plantinga ajunge, însă, tot la eroarea
considerării literale a Bibliei. De asemenea, oare ştiinţa chiar are nevoie de
validare dintr-o sursă externă ei ?
Phillip Johnson
respinge, în numele religiei, evoluţionismul, dar distanţându-se de
interpretarea literală a Bibliei. Pentru acest autor, inteligenţa superioară a
Creatorului conduce evoluţia speciilor în conformitate cu un proiect. Teismul şi
evoluţia nu sunt incompatibile. Ceea ce propune Johnson este metafizică şi nu
poate fi susţinut (adică face eroarea de a crede că metafizica livrează
adevăruri certe despre domeniul supranaturalului). Johnson, însă, va pune semn
de egalitate între evoluţionism şi materialism. Acesta din urmă, însă, ţine de
metafizică. Or ştiinţa nu se poate pronunţa asupra chestiunilor metafizice[5].
3.Combaterea religiei
prin evoluţionism
Printre cei care susţin
că evoluţionistul consecvent trebuie să fie ateu şi materialist sunt Richard
Dawkins şi Daniel Dennett.
 |
| Richard Dawkins |
Richard Dawkins
consideră că frumuseţea şi armonia prezente în natură i-au determinat pe oameni
să creadă că lumea trebuie să fie opera unui meşteşugar, adică Dumnezeu. Dar,
crede Dawkins, mulţumită evoluţionismului putem alunga această presupoziţie
falsă. Am acceptat presupoziţia Dumnezeului Creator pentru că nu aveam, până în
secolul XIX, o explicaţie mai bună pentru existenţa armoniei naturii, dar odată
ce a apărut lucrarea de căpătâi a lui Darwin în 1859, putem renunţa la
creaţionism. Desigur, şi la Dawkins, cartea Genezei presupune o interpretare
literală. Dawkins are ca presupoziţie faptul că religiile oferă, la fel ca
ştiinţele, teorii despre lume. Religia se reduce la formularea de teorii. Iar
dacă astăzi nu acceptăm „teoriile” religioase, e pentru că ştiinţa a evoluat.
De asemenea, dacă ar dori să fie acceptate, teoriile religioase ar trebui să
demonstreze existenţa lui Dumnezeu[6].
Nu este posibilă dovedirea existenţei lui Dumnezeu, deci nu putem accepta
religia. Dacă creaţioniştii aduceau darwinismul la rang de metafizică pentru
a-l putea combate, unii evoluţionişti aduc religia la rang de ştiinţă pentru a
o combate şi a susţine că ştiinţa oferă răspunsuri la întrebările privind
originea vieţii şi „sensul” ei[7].
Or aceasta nu trebuie să fie pretenţia ştiinţei, căci ea se transformă în
metafizică. Iar metafizica ce are pretenţia că oferă certitudini cu privire la
temeiurile ultime ale existenţei trebuie respinsă, pentru că forţează
pătrunderea raţiunii teoretice acolo unde ea nu are acces[8].
Următoarele două puncte
ale prezentării au în vedere două modalităţi prin care evoluţionismul şi
religia pot coexista.
4.Armonizarea
evoluţionismului cu religia
Naturalişti religioşi
(şi nu doar naturalişti din această categorie) precum Michael Ruse, Stephen Jay
Gould, Asa Gray, Theodosius Dobzhansky, Francisco Ayala consideră că religia
poate coexista cu teoria lui Darwin.
Pentru Ayala,
fundamentală este diferenţierea religiei de ştiinţă: religia „abordează scopul
şi semnificaţia lumii şi a vieţii omului, relaţia adecvată a oamenilor cu
Creatorul lor şi cu toţi cei din jur, valorile morale care exprimă şi
guvernează vieţile oamenilor” (Darul lui Darwin către ştiinţă şi religie,
p.9 apud Flonta, p.236). Religia nu ne poate spune
nimic despre mecanismele naturii, iar ştiinţa nu ne poate spune nimic despre
etică, valori, scopuri, temeiuri ale lumii (ele nu pot fi tratate asemeni unor
obiecte empirice, acest fapt neînsemnând că ele nu „există”). Procesele naturii
nu pot fi privite ca exprimări ale voinţei divine, ci trebuie cercetate de
ştiinţă. Credinţa religioasă nu trebuie sprijinită de ştiinţă: „Eu susţin însă
că credinţele religioase ar trebui să-şi găsească justificarea pe bazele solide
ale credinţei şi revelaţiei, şi nu pe cunoaşterea ştiinţifică, care tocmai prin
natura ei nu este niciodată definitivă sau etern validă”[9].
Dacă avem în vedere separaţia ştiinţei de religie, aparentul conflict dintre
darwinism şi religie dispare. Sigur, credinciosul trebuie să accepte că
Dumnezeu este Creator, dar dacă am admite că planetele, animalele au apărut
după creaţia iniţială şi că Dumnezeu va putea acţiona, indirect, prin cauze
naturale, atunci credinciosul nu va intra niciodată în conflict cu
descoperirile ştiinţei. De asemenea, dacă se acceptă că divinitatea nu este
implicată direct în desfăşurarea lumii şi nu creează speciile, atunci ea nu
este „responsabilă” pentru existenţa „răului” şi a „suferinţei” în lume.
Suferinţa apare mulţumită imperfecţiunilor organismelor şi „luptei” acestora
pentru supravieţuire.
 |
| Francisco Ayala |
Ernan McMullin, filosof
american al ştiinţei şi credincios, precum Ayala, nuanţează ideea (prezentă şi
la Ayala, după cum am văzut) „împăcării” cosmologiei biblice cu ştiinţa
evoluţiei. Creaţia divină, iniţială, poate fi realizată în două moduri: 1.ca şi
„creaţie specială” – Dumnezeu creează fiecare specie şi intervine direct în
natură pentru a se asigura de finalitatea unor acţiuni; 2.creaţia prin evoluţie
– dezvoltarea naturii urmează actualizarea unor potenţialităţi prezente în
momentul creaţiei. McMullin spune că trebuie acceptat al doilea tip de creaţie,
căci primul nu este necesar pentru credinciosul de azi. Acceptarea „creaţiei
speciale” atrage cu sine următoarele consecinţe nefaste: 1.ideea de Dumnezeu
imperfect, datorită faptului că intervine în natură; 2.se ajunge la corectarea
ştiinţei – aceasta trebuie să fie conformă cu Geneza.
Rămâne, însă,
problematică natura armonizării ştiinţei şi religiei. „Împăcarea” celor două
„moduri de cunoaştere” se realizează pe un plan metafizic. Cunoaşterea
religioasă este o cunoaştere considerată superioară celei ştiinţifice, pe care
o întregeşte: ceea ce nu poate cunoaşte ştiinţa, care este limitată prin natura
ei la fapte, poate cunoaşte (= livrează certitudini) religia. Cunoaşterea
religioasă are pretenţia că oferă certitudini cu privire la semnificaţii ultime
ale existenţei, valori şi ţeluri. Or despre toate acestea nu putem avea
certitudini. În interpretarea celor doi autori, religia devine meta-fizică,
adică domeniu superior ştiinţei care oferă o cunoaştere superioară celei
ştiinţifice. Religia, cum am spus mai sus, nu oferă adevăr obiectiv, ci adevăr
subiectiv, iar acest fapt implică o relaţie singulară, personală, a
credinciosului cu divinitatea şi, configurat astfel, este un adevăr unic,
netransmisibil celorlalţi prin judecăţi, teorii, ci doar arătat (vezi partea a
5-a). Ştiinţa, dimpotrivă, oferă adevăruri ce trebuie împărtăşite tuturor prin
judecăţi verificabile. Cunoaşterea religioasă superioară cunoaşterii
ştiinţifice riscă să piardă dumnezeirea lui Dumnezeu şi să-l readucă pe
Dumnezeu la simplu concept, aşa cum este el prezent în metafizica tradiţională
europeană[10].
Din ce am spus până
acum, pentru a evita transformarea, atât a religiei cât şi a ştiinţei în
metafizică, trebuie să recurgem la separarea totală a ştiinţei de religie.
5.Separaţia ştiinţei de
religie
Această separaţie este
susţinută, printre alţii, de gânditori precum Soren Kierkegaard, Ludwig
Wittgenstein şi Hans Kung.
Pentru primii doi,
religia nu are nevoie şi nici nu poate fi justificată sau întemeiată raţional.
Nu am credinţă pentru că sunt „cert” că există Dumnezeu sau viaţa după moarte.
Cred chiar dacă toate dovezile raţionale mi-ar indica spre faptul că nu există
Dumnezeu sau nemurirea sufletului. Dacă îmi întemeiez raţional credinţa, reduc
religia la metafizică şi ştim că nu avem niciun „motiv” pentru a socoti ca
certă metafizica („Religia spune: Fă acesta! – Gândeşte aşa! – dar ea nu o poate întemeia şi dacă încearcă să o facă, atunci ea
respinge; căci pentru fiecare temei pe care-l dă, există un temei opus care
este valabil. Mai convingător este să se spună: Gândeşte aşa! – oricât de ciudat ar părea acest lucru sau Nu doreşti să faci acest lucru ? – aşa de respingător
cum este”[11]).
Aceasta ne livrează doar presupoziţii ce nu pot fi verificate prin exerciţiul
raţiunii. „Cât ar suna de ciudat, relatările istorice din Scriptură s-ar putea
dovedi, în sens istoric, false, şi totuşi credinţa ta nu ar pierde nimic prin
aceasta: nu însă pentru că ea s-ar referi, bunăoară, la adevăruri universale ale
raţiunii! Ci mai curând deoarece credinţei nu-i pasă de dovada istorică (de jocul
dovezilor în istorie). Această relatare (Scriptura) este însuşită de oameni cu
credinţă (ceea ce înseamnă dragoste)”[12].
„Mi se pare că o credinţă religioasă nu poate fi decât ceva de felul unei
angajări pasionate faţă de un sistem de referinţă. Aşadar, deşi este credinţă,
ea este de fapt un mod de a trăi sau un mod de a judeca viaţa. Ea este o
însuşire pasionată a acestui mod de a vedea”[13].
„Viaţa te poate educa să crezi în Dumnezeu. Şi există, de asemenea, experienţe
care fac acest lucru; dar nu viziuni sau alte experienţe ale simţurilor care ne
arată existenţa acestei fiinţe, ci, de exemplu, suferinţe de diferite feluri. Iar acestea nu ni-l arată
pe Dumnezeu în felul în care o impresie senzorială ne arată un obiect, nici nu
ne lasă să facem presupuneri în legătură cu el. Experienţele, gândurile – viaţa
pot să ne impună această noţiune”[14].
 |
| Hans Kung |
Teologul Hans Kung oferă
exprimă şi el câteva gânduri privitoare la despărţirea credinţei de ştiinţă.
Pentru el, Dumnezeu nu are natură substanţială, adică nu este aşezat în afara
lumii. Şi nu este un Dumnezeu antropomorfic. Divinitatea este reală, dar nu în
sensul unei realităţi factual-empirice. „Kung afirmă că Dumnezeu reprezintă
transcendenţa în imanenţă, eternitatea în temporalitate, prin urmare absolutul
în relativ”[15].
El nu poate fi văzut, înţeles, definit. O astfel de divinitate nu poate fi
surprinsă în conceptele ştiinţei. Acestea şi limbajul religios nu pot fi
armonizate. Limbajul ştiinţei este unul descriptiv, căci se referă la obiecte
empirice. Deci limbajul descriptiv conţine concepte. Doar conceptele asigură
cunoaştere. Obiectelor percepute li se atribuie concepte. Conceptele au un număr
finit de sensuri, fapt ce înseamnă că ele circumsriu obiectul denumit. Limbajul
religios nu se referă la obiecte empirice. Prin urmare, obiectelor din limbajul
religios nu li se pot atribui concepte (în sensul strict al cuvântului,
concepte avem doar în limbaj descriptiv), ci metafore. Metaforele au câteva
sensuri de bază, apoi un număr nelimitat de sensuri aduse de fiecare
utilizator, în limitele puse de sensurile de bază ale metaforei. Deci nu există
cunoaştere ştiinţifică, certă, despre absolut[16].
Aşadar, limbajul religios doar îşi indică, nu îşi descrie, obiectele (despre
Dumnezeu şi despre existenţa sa nu putem spune nimic cert). Dar dacă obiectele
acestea sunt doar indicate, nu şi cunoscute, nu înseamnă, în mod necesar, că
ele sunt ficţiuni. De asemenea, deoarece limbajul religios se referă la obiecte
„supratemporale”, el nu este un limbaj indicativ care ar putea deveni descriptiv.
Limbajul religios poate oferi cunoaştere, dar „cunoaştere” luat în sens
metaforic. Iar dacă spunem că ar exista ceva de genul unei cunoaşteri
„mistice”, aceea nu poate fi comunicată decât tot prin metafore şi nu va fi
niciodată un limbaj descriptiv. Credinţa religioasă autentică nu poate fi
zdruncinată de descoperirile ştiinţei. Şi nici invers. Evoluţionismul, şi orice
altă ştiinţă, nu exclud existenţa (nedefinibilă) lui Dumnezeu.
Bibliografie
Flonta, Mircea, Darwin şi după Darwin,
studii de filosofie a biologiei, Humanitas, Bucureşti,
2010, p.9 – 124, 200 – 270.
Mayr, Ernst, De la bacterii la om.
Evoluţia lumii vii, Humanitas, Bucureşti, 2004, p.23
– 201, 289 – 348.
[1] Apud Francisco J.Ayala, Darul lui Darwin către
ştiinţă şi religie, traducere de Doina Rogoti, Bucureşti,
Curtea Veche, 2008, p.214.
[2] Ştiinţa nu are asemenea presupoziţii
numite absolute. Ştiinţa are presupoziţii sau ipoteze cu privire la fapte
particulare din lume. De pildă, este o ipoteză (deci poate fi contestată) faptul că toate
organismele descind dintr-un organism comun. De necontestat este faptul că
există evoluţia naturii.
[3] Conceptul aparţine lui Kierkegaard.
Adevărul subiectiv denumeşte raportarea intimă, personală la Dumnezeu. Acest
adevăr nu este fictiv, dar nici cert, în sensul în care sunt certe propoziţiile
ştiinţei. Acest adevăr este cert doar pentru fiecare individ şi nu îl putem
impune celorlalţi. Dacă adevărurile ştiinţei sunt constrângătoare, cele ale
credinţei nu. Şi Kierkegaard considera că trebuie să evităm amestecarea
planurilor între ştiinţă şi religie. Greutăţile spirituale apar dacă ştiinţa şi
religia se întrepătrund, se amestecă.
[4] Mayr, p.107
[5] „Toţi cercetătorii avizaţi şi oneşti ai
naturii sunt de acord că rezultatele muncii lor nu pot nici proba, nici
contrazice concepţii creaţioniste sau materialiste. (...)A afirma că teoria
darwiniană a evoluţiei se bazează nu pe fapte ale istoriei naturii, ci pe o
filosofie naturalistă sau materialistă, este totuna cu a-i contesta calitatea
ştiinţifică.” (Flonta, p.221)
[6] Din păcate, metafizica tradiţională
europeană a încercat acest lucru.
[7] „În general, conflictul tinde să se
ivească dacă fie ştiinţa, fie religia adoptă atitudini „expansioniste”,
pretinzând să răspundă la întrebări care în mod legitim aparţin celuilalt
domeniu al cercetării.” (Denis Alexander, „Models for Relating Science and
Religion”, în The Faraday Papers, April 2007, p.2, apud Flonta, p.232)
[8] Raţiunea teoretică este cea care oferă
cunoaştere (ştiinţifică). Chiar dacă, din perspectiva raţiunii teoretice,
Dumnezeu nu poate fi cunoscut (pentru că nu poate fi perceput), el poate fi
gândit (adică ne putem forma un concept despre Dumnezeu, chiar dacă nu îl putem
percepe).
[9] Ayala, op.cit., p.25sq apud Flonta, p.239.
[10] Ideea îi aparţine lui Martin Heidegger, în Contribuţii la filosofie (vezi însemnările despre ultimul
Dumnezeu).
[11] Ludwig Wittgenstein, Însemnări postume 1914 –
1951, traducere de Mircea Flonta şi Adrian-Paul Iliescu, Humanitas, Bucureşti, 2005,
p.67
[12] Ibidem, p.72sq
[13] Ibidem, p.126
[14] Ibidem, p.164
[15] Flonta, p.247
[16] Fapt arătat de Kant în Critica raţiunii pure
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu