O perspectivă asupra raportului dintre filosofie și credința religioasă
de Armand Voinov
Eseu premiat la concursul de eseuri pentru liceeni Din lumea sofiei, ediția a doua, 2014
Lucrarea de față își propune să observe schimbările suferite de conceptul de filosofie și aplicabilitatea acesteia în viața omului de-a lungul timpului. Praxisul filosofului și statutul acestuia se schimbă odată cu întreg ansamblul filosofie-teologie, iar însemnătatea antică de atingere a idealului spiritual prin filosofie se pierde. Pentru a înlătura orice dubiu de existență a unei prejudecăți ce ar putea pleda în favoarea vreunui concept discutat, voi aborda o poziție neutră între filosofie și religie pentru că așa cum demonstra Mircea Eliade, viziunea filosofică nu se vrea nici pe departe religioasă, dar nici ateistă, căci, oricum și cei mai convinși ateiști iși vor regăsi sub o anumită lupă acțiunile într-o practică religioasă ascunsă de simbol. Filosofia și religia, două forme simbolice de cunoaștere ale căror problematici s-au intersectat adesea de-a lungul timpului au ajuns într-o relație tensionată. În vremurile de naștere a filosofiei, relația cu religia era unitară, amândouă investigând problematici ca omul, sensul vieții omenești și tematizarea ființei ca ființă. Afirmația constatantă a lui Socrate: „știu că nu știu nimic”, lasă să se întrevadă faptul că misterul are un caracter ireductibil, el nu poate fi înțeles ca obiect pentru întrebările noastre, ci dimpotrivă, misterul ca realitate ultimă a existenței este cel care ne pune pe noi sub semnul întrebării, care ne provoacă să decidem calea ce vrem să o alegem în viețile noastre.
Omul așa cum este cunoscut de om are formă materială, iar forma prin definiție impune limite; limite ce creează ideea de neputință în depășirea condiției, dar conștientizarea lor permite cunoașterea de sine. Doar în momentul în care ne cunoaștem pe noi înșine putem accede la cunoașterea universalului; căci dacă nu cunoaștem adevărurile terestre, cum putem cunoaște adevărurile extraterestre? Atingerea acestui nivel de cunoaștere a sinelui ce ne oferă noi perspective în înțelegerea misterului este foarte rară în timpul vieții omenești și durează foarte puțin, cauză fiind chiar limitele ce le impun simțurile și natura umană. „Omul care a înțeles imposibilitatea îndumnezeirii, depășirii condiției umane totale pe pământ îi rămân două posibilitați: religia (practicarea credinței) și filosofia (practicarea virtuților)”[1]. În acest caz, filosofia ca discurs cu valoare axiologică, orientat spre un ideal spiritual redobândește însemnătatea pierdută, ce o avea în antichitate. Definiția pe care dicționarul[2] o atribuie filosofiei este: „năzuința interioară, iubirea de înțelepciune, dar o dată cu primii filozofi și primele școli filozofice din cetățile ioniene și italice ale vechii Grecii (sec. 6 î. Hr.), prin filozofie se înțelegea un exercițiu intelectual distinct în raport cu celelalte activități ale spiritului, deși, până în epoca modernă, filozofii examinau aproape toate domeniile cunoașterii, iar filozofia însăși era privită ca <<știință primă și supremă>>, ca <<știință prin excelență>> sau <<știința absolută>>”, iar religia este definită ca „ansamblu de idei, sentimente și acțiuni împărtășite de un grup și care oferă membrilor săi un obiect de venerare, un cod de comportament, un cadru de referință pentru a intra în relație cu grupul și universul. De obicei, religia distinge între real și supranatural, vizează ceva ce transcende cunoscutul sau naturalul, este o recunoaștere a misteriosului și a supranaturalului”. Observăm că atât filosofia cât și religia folosesc activitatea spiritului în atingerea absolutului și cunoaștere a misterului. Unitatea lor în antichitate era dată de obiectul comun de investigat: divinitatea. Aristotel caracterizează filosofia ca fiind „știința divină”, ce are divinitatea ca obiect de studiu, ea devenind ontoteologie. Astfel prin exercițiul intelectual al filosofului ea era suficientă în depășirea condiției umane, neavând nevoie de un cod de comportament impus de supranatural, de un Dumnezeu pentru a intra în relația cu absolutul; absolut care în viziunea religioasă este chiar Dumnezeul. Așa ia naștere contradicția dintre filosof și credincios: amândouă vrând atingerea adevărului absolut, filosoful afirmă că nu are nevoie de religie pentru practicarea exercițiului distinctiv al spiritului său, dar religia are nevoie de filosofie încă din momentul în care încearcă să se definească pentru că, ipotetic, supranaturalul este inaccesibil minții umane și mijloacelor de cunoaștere a acesteia, iar religia îl explică prin raționamente omenești, deci prin filosofie. Relația tensionată dintre cele două este generată de problematica surselor cunoașterii.
Să nu se înțeleagă că unicul scop al filosofului era de a nega rolul credinței in viața omenească și de a încerca să arate superioritatea acestei „științe absolute”. Nu se poate vorbi de anularea influențelor reciproce. Dimpotrivă, filosofia nu întrerupe dialogul cu religia și nici cu știința pentru că doar în această modalitate ea își poate cunoaște limitele, iar dacă nu ar fi modestă și nu și-ar cunoaște limitele ea ar deveni exclusiv epistemologie. Istoria ne-a oferit numeroase exemple de filosofi care chiar au mărturisit credința într-un Dumnezeu și au făcut din acesta o importantă parte a vieții lor filosofice. Vom aminti doar doi filosofi,cunoscuți și celor ce nu sunt pasionați. Socrate (n. cca. 470 î.Hr. – d. 7 mai 399 î.Hr.) personalitate marcantă din Grecia antică, a fost acuzat după cum urmează: „Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaște zeii recunoscuți de cetate și de a introduce divinități noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea"[3]. După ce a acceptat cu un curaj exemplar sentința unui proces intentat, se pare, din dorință de răzbunare, Socrate le spune adio judecătorilor, facându-i responsabili pe vecie de moartea sa, aceasta fiind prima dovadă de respingere a acuzaților el susținând ca acțiunile lui sunt inspirate de divinitate. După ce a băut fiertura de cucută, îl roagă pe prietenul lui, Criton, să aducă o jertfă lui Asclepios, zeul medicinei. Aceasta este dovada supremă de credință in zeitate a lui Socrate, care din modestie a refuzat să o dovedească primind astfel pedeapsa capitală. Cel de-al doilea exemplu ne este oferit de matematicianul René Descartes (n. 31 martie 1596 – d. 11 februarie 1650), care conform biografului său, Baillet, în noaptea de 11 noiembrie 1619 a avut trei vise în urma cărora ar fi hotărât să se dedice filosofiei și științei[4]. Descartes afirma dimineața următoare ca „Spiritul Adevărului” i-a arătat în acest mod calea către adevăr: filosofia, după care a făcut legământ să meargă în pelerinaj la Sfânta Fecioară din Loretto. După această viziune, publică importante tratate ca „Discurs asupra metodei de a ne conduce bine rațiunea și a căuta adevărul în științe” (1637), contribuția filosofică nefiind probabil așa mare dacă, spre exemplu, Descartes nu credea în Dumnezeu și astfel nu ar fi dat vreo importanță visului. Observăm că filosofia nu s-a situat niciodată în opoziție față de religie și nu s-a declarat ca fiind ateistă, această catalogare venind din exterior doar în momentele în care raționamentele corecte ale filosofului au condus la această posibilitate și nici atunci el nu a întrerupt dialogul cu credinciosul, chiar dacă religia ne spune că Dumnezeu poate fi cunoscut numai prin revelație (nefiind o stare comună a cunoașterii, ea survine doar la preoți, sfinți, fondatori ai religiei, iar validarea revelației se face prin acceptare binevoitoare, nu prin dovezi). Astfel, putem spune că filosofia este modalitatea de cunoaștere a lui Dumnezeu prin noi înșine.
Cicero (n. 3 ianuarie 106 î.Hr. – d. 7 decembrie 43 î.Hr.), politician și filosof roman, în „De natura deorum” spunea că „îndeplinirea datoriei față de zei se numește religie”. Această datorie provine din natura zeilor antici: aceștia aveau memorie și erau răzbunători. În ziua de azi nu ar fi nici o problemă dacă ai introduce zeițăți noi sau dacă te-ai declara ateu dar în antichitate neachitarea datoriei față de zei îi înfuria pe aceștia și astfel se credea că vor aduce nenorociri asupra cetății. Acesta a fost și motivul de acuzare a lui Socrate: zeii antichității nu se făceau responsabili doar pentru geneza lumii, inclusiv a omului, dar ei influențau și viața pământească văzută și nevăzuă, de la fenomene ale naturii la sănătatea personală, astfel, orice întâmplare favorabilă sau nefavorabilă era pusă pe seama respectării sau nerespectării zeilor. Putem înțelege că respectarea datoriei față de zei era un act de garanție în protejarea cetății deci, religia implica, pe lângă îndeplinirea datoriei față de zei și îndeplinirea datoriei față de oameni. În cazul existenței unor astfel de Dumnezei, rațiunea omului ar fi fost inutilă în raportarea la aceștia. Nu ar fi avut nici un rost înzestrarea noastră cu rațiune de către o divinitate, ființă perfectă, ce nu poate comite vreo greșeală, dacă nu am avea liber arbitru, acesta putând duce la niște concluzii ce nu i-ar conveni, concluzii ce chiar i-ar putea nega existența. Dacă Dumnezeu există și totuși avem rațiune înseamnă că aceasta este de origine divină. Putem spune că rațiunea, ca activitate filosofică, este singura cale de depășire a condiției umane și cunoaștere a absolutului. Răspunsul la întrebarea cu privire la rolul filosofului într-un astfel de context religios și social, ne este oferit de Platon, căci, în viziunea sa rolul filosofului în cetate ar trebui să fie cel de rege. „Rege” trebuie înțeles în cazul de față ca și conducător înțelept, ales în mod democratic pus în slujba cetățenilor. Filosoful ar trebui să aibă acest rol pentru că așa cum am demonstrat anterior, el nu întrerupe dialogul nici cu religia și nici cu știința, iar Platon influențat și de gândirea ce domina acea perioadă, nu separă politicul de etic, această disociere apare abia în epoca modernă odată cu Machiavelli. Încât filosoful antic poate fi calificat drept un homo universalis, acesta este cel mai potrivit pentru rolul de conducător pus în slujba cetății. Așadar, filosofia este îndeplinirea datoriei omului față de om.
Astfel, putem spune că filosofia, în raport cu credința religioasă, este singura a cărei practici sunt puse direct în slujba omului fără a mai fi mijlocite de un Dumnezeu, dar datorită caracterului ireductibil a misterului a existat dintotdeauna posibilitatea alegerii unei căi: filosofia sau religia. Aceste două forme fundamentale ale gândirii umane s-au intersectat adesea, datorită raportării amândurora la problematica omului și cea a cunoașterii absolutului. Indiferent de calea aleasă, dialogul cu cealaltă nu trebuie întrerupt pentru că în timp ce credinciosul are nevoie de filosofie pentru a înțelege, filosoful are nevoie de divinitate pentru a hrăni iubirea față de înțelepciune.
NOTE:
1 HADOT, Pierre, Qu'est-ce que la philosophie antique? Tr. George Bondor, Claudiu Tipuriță. Iași: Polirom 1997
2 Dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică, 1993-2009
3 COSMA, Doru, Socrate, Bruno, Galilei în fața justiției, Editura Sport-Turism, București, 1982
4 În această privință vezi: COLȚESCU, Viorel, Istoria filosofiei 1 Filosofie veche, medie și modernă, Brumar, Timișoara, 2006 pag. 308-312
BIBLIOGRAFIE:
COLȚESCU, Viorel, Istoria filosofiei 1 Filosofie veche, medie și modernă, Brumar, Timișoara, 2006
COSMA, Doru, Socrate, Bruno, Galilei în fața justiției, Editura Sport-Turism, București, 1982
FOUCAULT, Michel, Hermeneutica subiectului. Cursuri la College de France (1981-1982), Traducere de
Bogdan Ghiu, Iași: Polirom, 2004
HADOT, Pierre, Ce este filosofia antică? Traducere de George Bondor, Claudiu Tipuriță, Iași: Polirom, 1997
Dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică, 1993-2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu