Eseu din Lumea Sofiei

ECHILIBRU

de Moga Larisa Geea

Pentru a fi liber, omul trebuie sã cunoascã trei aspecte importante care îi contureazã şi delimiteazã existenţa: identitatea de sine, preferinţele personale, judecata celorlalţi. Pentru a contura implicaţiile acestui „cerc vicios” asupra omului, trebuie sã avem în vedere conceptul libertãţii ca un mod de a fi, ca un scop al cãutãrilor si rãtãcirilor omului în labirintul care ni-l impune viaţa. Libertatea reprezintã treapta cea mai de sus a existenţei spre care omul tinde, adicã independenţa de sine în raport cu lumea înconjurãtoare. Însã, pentru a ajunge la acest nivel este necesarã parcurgerea unor etape întru iniţerea spiritului şi al sufletului. Doar în felul acesta, omul s-ar putea considera cu adevãrat liber.

Aceste etape pot fi interpretate din nenumãrate puncte de vedere.Mã voi raporta la trei variabile importante care semnificã punctul de plecare. În primul rând, trebuie construitã o bazã dualã, fundaţia deasupra cãreia fiecare om clãdeşte ceva, îşi construieşte existenţa. Ceea ce s-ar putea numi „casã”, pornind de la citatul des utilizat „casã dulce casã”, ar fi în acest caz omul în ansamblul sãu: sentimentele, afectivitatea, ideile, gândurile, preferinţele, mediul înconjurãtor, oamenii de care se înconjoarã. Însã, ceea ce este cu adevãrat o provocare este cunoaşterea deplinã a acestor elemente care ne individualizeazã. Pentru a pãşi în interiorul acestei case trebuie sã fim conştienţi de urmãtorii factori care constituie baza: exterioritatea fiinţei noastre, adicã judecata celorlalţi, şi interioritatea fiinţei noastre, aceasta fiind precedatã de influenţa celor din jur, noi cunoscându-ne pe noi înşine prin raportare la ceilalţi si la lumea înconjurãtoare.

Timpul este un concept abstract conform cãruia ne construim un anumit nivel de cunoştiinte. Ceea ce pentru unii ar putea însemna câteva minute, pentru alţii aceste câteva minute se scurg mult mai încet, conferind impresia a zeci de minute. Aceastã percepţie asupra timpului este marcatã direct de elementele exterioare fiinţei noastre, acestea fiind filtrate prin propria subiectivitate.

Ce reprezintã subiectivitatea, interioritatea fiinţei noastre? În ce mãsurã ne influenţeazã exterioritatea fiinţei noastre în perceperea nu numai a timpului, dar si a întregii lumi sau a cunoaşterii identitãţii de sine? Pentru a înţelege esenţa tuturor acestor elemente definitorii omului,trebuie în primul rând sã ne concentrãm asupra actului de cunoaştere a exterioritãţii noastre. Din totdeauna omul a fost preocupat de stãpânirea, adicã deplina cunoaştere a lumii înconjurãtoare si descifrarea misterelor existenţiale. Totuşi, aceastã sete de cunoaştere se produce tocmai datoritã lanţului de reacţii (nenumãrate alte întrebãri) declanşat prin adresarea unei prime întrebãri puse nouã înşine. Sã luãm de exemplu întrebarea: „Cum s-a creat universul?”, al cãrui rãspuns (unul dintre multele posibile) oferit de ştiinţã este Big-Bangul, deschide o paletã diversificatã de întrebãri formulate, în interiorul nostru, dintr-o curiozitate nãscutã exact din rãspunsul iniţial. Astfel, putem afirma faptul cã omul încearcã „marea cunoaşterii” prin raportare directã la universul înconjurãtor cu care interacţioneazã. Însã, în funcţie de felul în care fiecare om îşi imagineazã viaţa în ansamblul ei, dar şi lucrurile care îl pasioneazã şi îi conferã impresia unei vieţi împlinite, acesta îşi dã ca şi rãspuns la întrebãrile existenţiale concluzia a ceea ce a dobândit de-a lungul vieţii. Sã luãm drept exemplu fiul unui
renumit om de afaceri, care a avut mereu ceea ce şi-a dorit. Acest bãiat va avea întotdeauna drept rãspuns ideea unei vieţi în care omul a profitat de inteligenţa sa prin crearea unei vieţi pe pãmînt care sã îi permitã sã ducã o viaţã plinã de extravaganţe materiale. Spre deosebire de acest bãiat, existã un om care s-a nãscut într-o ţarã mai puţin dezvoltatã din punct de vedere economic. Acest bãrbat şi-a petrecut întreaga viaţã încercând sã-şi dezvolte interioritatea, adicã spiritul, cunoaşterea de sine, prin descoperirea universului înconjurãtor; acest om reprezintã echilibrul omului cu universul si dobândirea libertãţii absolute. Actul de cunoaştere al universului se raporteazã, astfel, la acumularea de informaţii şi stocarea lor în diferite categorii. Aceste categorii acţioneazã în mod direct, prin acţiunile conştiente ale omului, dar şi în mod indirect, prin acţiunile determinate de cãtre subconştient. Tocmai din aceastã cauzã, putem afirma cã, evenimentele exterioare nouã ne definesc caracterul, prin modul nostru propriu şi unic de a le filtra; de aceea, pânã şi întrebãrile care ni le adresãm nouã înşine diferã de la om la om.

Cum putem sã definim identitatea de sine? Pentru a atinge acest nivel al libertãţii depline nu este de ajuns doar sã fim preocupaţi de cunoaşterea lumii, deoarece categoriile de stocare a acestor informaţii observate reprezintã un ansamblu de caracteristici morale, psihologice, afective, sentimentale, pe care omul le acumuleazã în timp. Cunoaşterea lumii înconjuratoare reprezintã exterioritatea fiinţei, dar pentru a înţelege în ansamblu pasiunea omului de a cunoaşte trebuie sã ne raportãm şi la actul de autocunoaştere, care ilustreazã interioritatea omului. Datoritã acestor variabile de caracterizare si individualizare, oamenii se deosebesc între ei. Însã, deoarece nu existã un rãspuns unic la întrebarea „Ce scop au oamenii în univers?”, existenţa umanã a creat un scop al omenirii: progresul continuu înspre realizarea unei vieţi pe pãmânt care sã satisfacã nevoile omului. De aici şi un alt rãspuns oferit de societate la întrebarea „Cum s-a creat universul?”, pe lângã cel ştiinţific, este cel spiritual, adicã religia. Totuşi, acest scop al omului pe pãmânt este perceput de fiecare într-un mod diferit, acest fapt fiind declaraţia unicitãţii fiecãruia dintre noi. Astfel, precedat de dobândirea unor calitãţi personale este actul de cunoaştere a sinelui. Aceastã cunoaştere de sine, sau identitate de sine, trebuie interpretatã ca o încercare a omului de conştientizare a sa şi de înţelegere a acţiunilor, atitudinilor, sentimentelor. De altfel, omul este condus de nevoia de autoevaluare, de autocaracterizare. Ceea ce face diferenţa între libertatea absolutã şi impresia libertãţii este scopul acestei evaluãri şi caracterizãri. De exemplu, un om care are ca şi scop perfecţiunea într-un domeniu oarecare, va încerca sã se situeze deasupra celorlalţi, prin raportarea directã la abilitãţile necesare pentru a excela, dar nu va reuşi sã atingã aceastã treaptã a libertãţii, decât atunci când va conştientiza faptul cã, ceea ce este important este, de fapt, dezvoltarea personalã, cu scopul de a fii un om mai bun, şi nu demonstrarea celorlalţi a nivelului personal. Aşadar, prin raportarea la mediul înconjurãtor, omul poate sã atingã o stare de echilibru atât in relaţia cu universul, dar şi în relaţia cu sinele; acest echilibru înfãţişeazã de fapt identitatea de sine.

Deşi toate aceste aspecte pledeazã pentru unicitatea fiecãrei fiinţe umane, existã, de asemenea, şi similitudini care se transformã în tipologii umane. Judecata celor din jurul nostru poate conduce atât la o informaţie beneficã pentru descoperirea universului şi înţelegerea omului,
cât la o informaţie dãunãtoare în lipsa identitãţii de sine, atunci când omul exclude din viaţa sa latura spiritualã, fiind preocupat de aparenţe, de beneficiile economice pe care i le oferã societatea. Normele promovate în interiorul societãţii sunt construite cu scopul de a înlãtura din viaţa oamenilor gândurile, acţiunile si faptele care pot dãuna celor din jur. Însã, aceste norme pot fi utilizate şi împotriva oamenilor, atunci când, prin intermediul valorilor şi ideilor promovate, se realizeazã o manipulare sentimentalã, economicã, politicã, care sã nu-i permitã omului sã se preocupe de interioritatea fiinţei sale. Acest lucru poate fi observat în medii, prin faptul cã ni se prezintã un ideal preconceput al frumuseţii, având ca şi urmãri dezinteresul oamenilor în raport cu felul de a fi a unui om, dar interesul pentru aspectul fizic, însã nu şi spiritual.

Pentru a se putea considera liber, omului îi este necesarã distrugerea acestei bariere construitã de cãtre societate, cu scopul de a accepta pãreri diferite, de a înţelege diversificaţia universului pe toate planurile si a o cultiva. Aşadar, putem afirma cã, într-o societate în care spiritualitatea omului nu este promovatã, izbânda identitãţii de sine intrã în contact cu lumea exterioarã, pe care omul a creat-o. Cu toate acestea, datoritã evoluţiei tehnologiei, omul are posibilitatea de a compara şi critica interpretãri diferite ale aceluiaşi eveniment sau fenomen. În functie de preferinţele personale, aceste informaţii se concretizeazã în interiorul nostru, iar acest lucru poate fi controlat de fiecare om în parte. Astfel, dacã învãţãm sã ne controlãm evoluţia individualã, putem sã ne dezvoltãm personalitatea şi sã învãţãm cel mai bun mod de a ne croi un drum în viaţã.

Identitatea de sine şi preferinţele personale fac parte dintr-un univers abstract, la fel ca şi timpul. Din aceastã cauzã, omul îşi petrece întreaga viaţã în încercarea de a obţine desãvârşirea, actul de cunoaştere nefiind o lecţie temporarã pe care o învãţãm pe parcursul a câteva ore, ci o preocupare permanentã. Astfel, putem vorbi, mai degrabã, despre o libertate spiritualã, sufleteascã, pe care omul o resimte atunci când este împãcat cu sine şi cu universul. Este vorba aici de stabilirea unui echilibru între ceea ce se întâmplã în jurul nostru (din care fac parte pãrerile celor strãini nouã), dar şi în interiorul nostru(identitatea de sine), aceste douã planuri fiind filtrate prin propriile preferinţe. Deoarece omul este o fiinţã complexã, este imposibilã o concretizare a acestor fapte, însã atmosfera creatã în preajma unui om care are identitatea de sine şi care este într-un perfect echilibru cu lumea în care trãieşte, este o atmosferã care se simte prin vibraţia puternicã a unei pãci interioare (aceastã pace interioarã trimiţând la conceptul libertãţii spirituale). Tocmai din aceastã cauzã, nu este de ajuns sã fim doar martori, ci trebuie sã contribuim la evoluţia pozitivã a omenirii prin descoperirea sinelui, dezvoltarea sinelui, iar apoi transmiterea şi promovarea continuã a acestor cunoştiinţe care şi-au pierdut însemnãtatea în timp. Nu trebuie ignorat planul spiritual, deoarece acesta ne conferã pacea sufleteascã, dar nici planul material, care ne asigurã un trai satisfãcãtor pe pãmânt. Aceste douã aspecte ale omului (raţiunea si sentimentul) trebuie îmbinate într-un armonios echilibru al fiinţei umane.