Eseu din Lumea Sofiei

Dacă egalitatea între oameni este posibilă sau nu, în condițiile libertății de acțiune.

de Spânu Anca Elena 

Conform Constituţiei: ”România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.”, însă valabilitatea acestui drept se păstrează doar în faţa legii, nu sunt sancţionate şi privirile dispreţuitoare ori gândurile nedrepte pe care oamenii le au unii faţă de alţii. Nu poţi cere oamenilor să-şi reprime dorinţa de superioritate, care este mult prea înrădăcinată în raţionamentul fiinţei umane pentru a putea fi eradicată, şi nu poţi cere celor defavorizaţi să nu-i invidieze pe cei cărora soarta le-a zâmbit blând. O societate care îşi atribuie egalitatea absolută între cetăţenii săi reprezintă o societate utopică, societate care va rămâne întotdeauna la stadiul de ideal. Pentru a înțelege ce face egalitatea dintre oameni posibilă, cred că este necesară o analiză a factorilor care o împiedică. Pentru a oferi o sentinţă clară întrebării „ Este posibilă egalitatea între oameni?”, trebuie făcută o incursiune în tipurile de inegalităţi sau discriminări care au fost combătute de-a lungul timpului, şi cele ce încă persistă şi macină societatea.

În trecut, erau beneficiarii educaţiei doar tinerii ale căror familii aveau posibilităţi materiale; se observă, astfel, nu doar o diferenţă între oamenii educaţi şi cei fără prea multă cunoaştere de carte, ci şi una de statut social, mai greu de învins. Timpurile actuale au reglementat situaţia, aprobând învățământul obligatoriu şi, deşi toată lumea are acces la informaţii, diferenţa între tinerii din mediul urban şi cel rural încă există. O diferenţă conduce mereu la alta. În trecut, aveau acces la educaţie tinerii, bărbaţi preponderent, din familii înstărite, reuşind astfel să distingem o diferenţiere în funcţie de sex, rasă şi statut social, o remediere adusă de timpurile prezente fiind evidentă, însă unele obiceiuri sunt greu de înlăturat. La fel cum nici lupii nu pot fi convinşi să supravieţuiască doar cu legume, nici oamenii nu pot face faţa unei egalităţi absolute, şi nici nu cred că şi-o doresc.

Trebuie menţionate şi discriminările rasiale, care astăzi se transformă în discriminări pozitive, statul fiind mai îngăduitor şi oferind unele beneficii persoanelor ce se încadrează în astfel de categorii, dar toată străduinţa statului şi a legilor nu o va face pe doamna din faţa mea, care aşteaptă să-şi cumpere bilet în gară, să nu-şi strângă geanta mai aproape de dânsa când de ea se apropie un copil de ţigan, cum nimic nu-l va opri pe un altul să-şi împartă mâncarea cu un câine fără stăpân. Discriminăm pentru că suntem discriminaţi. Nimic nu va împiedica un francez să-şi controleze buzunarele atunci când îi spun că sunt român, cum poate un loc de muncă va fi ocupat de un german şi nu de un francez, datorită faptului că germanii sunt cunoscuţi ca oameni muncitori şi nu petrecăreţi precum francezii, iar poate spiritualitatea unui ţigan va fi apreciată în defavoarea tuturor calităţilor celorlalte popoare. Nu ne deranjează niciuna din seminţiile lumii, atâta timp cât nu ne calcă ţara sau nu ne-o vorbesc de rău. Oricât de nemulţumită aş fi sau oricâte metehne i-aş găsi, atunci când un străin îmi vorbeşte ţara de rău, nu pot să nu mă simt ofensată.

Mircea Eliade se plângea în „Romanul adolescentului miop” că tot ce ar vrea să scrie a scris înaintea sa Giovanni Papini în cartea „Omul sfârşit”, oare asta îmi mai oferă mie dreptul, la peste o sută de ani de la nașterea lui Mircea Eliade, să mă plâng de aceleaşi lucruri? Aş putea acuza o discriminare de vârstă? Faptul că am descoperit singură legea lui Arhimede nu m-a făcut să capăt nicio importanţă, poate pentru că acest principiu este cunoscut lumii de ceva sute de ani, dar faptul ca m-am născut la 30 de ani în urma unui domn, nu-i dă dreptul să fie tratat mai politicos de vânzătoare decât mine. Copiii îşi aşteaptă nerăbdători maturitatea, iar adulţii îşi regretă copilăria, părinţii uită că au fost copii şi nimeni nu va fi niciodată mulţumit de vârsta pe care o are. Jean de la Bruyere afirma că „Patru lucruri avem mai mult decât credem: defecte, ani, datorii şi duşmani.”

Femeile au ajuns, de la statutul de fiinţe egale animalelor, „masculi mutilaţi şi imperfecţi” (Aristotel), sclave, „două braţe de lucru şi producătoare de copii” (G. Călinescu), la egalele bărbaţilor, dar se pare că acum vor să depăşească acest statut, nu se mulțumesc doar cu faptul că aleargă doar 700m în proba de rezistenţă, spre deosebire de bărbaţi, care sunt nevoiţi să alerge 1000m, acum sunt determinate să ocupe toate funcţiile de conducere, să domine toate ierarhiile, să se implice în politică, să renunţe la familii, dacă asta li se va cere. Se spune că femeile sunt egale cu bărbaţii, doar că femeile sunt un pic mai egale. Religii vechi de mii de ani, creştine ori islamice, monoteiste ori politeiste, clasează femeia ca soră a bărbatului, însă îi atribuie alte preocupări. Bărbatului i-a fost dat să aibă grijă de femeie, iar femeii sa aibă grijă de copiii săi, ceea ce încearcă oamenii să dovedească este că nu au nevoie unii de alții şi creează astfel dezechilibre. Femeile nu mai au nevoie de protecţia bărbaților şi se străduiesc să-şi răscumpere anii în care nu au fost tratate egal. Nu încurajez întoarcerea femeilor în bucătărie orivreo intenţie a bărbaţilor de a reveni la vechile obiceiuri, ţin doar să amintesc oamenilor contribuţia fiecărui sex la lumea actuală. Nu cred că o generalizare ar fi valabilă, dar cred că este direcţia spre care se îndreaptă această veche rivalitate.

Nu suntem egali fizic şi nici psihic, tot ce trebuie să facem este să acceptăm că unele dintre carenţele noastre pot fi suplinite de ceilalţi. Cred că cea mai bună cale, deşi absurdă, pentru o societate stabilă, este doar lupta continuă pentru supremaţie. Întrecerea dintre femei şi bărbaţi îi forţează să-şi expună cele mai valoroase atuuri şi poate doar aşa pot învăţa să se aprecieze si să-şi constate importanţa reciprocă în viaţă. Ciudat, dar atunci când te lupţi cu cineva eşti egalul său doar pe durata luptei, la final poţi fi fie superior lui, fie inferior. Vom fi egali atâta timp cât ne luptăm pentru egalitate.

Diferenţe mărunte între oameni reuşim să facem, chiar dacă nu suntem rău intenţionaţi. "Oamenii", mereu am considerat că acest cuvânt, articulat hotărât, a fost introdus pe post de scuză în limba română. Poţi oricând spune "Oamenii în zilele noastre au ajuns să...", fără ca cei de faţă să se simtă ofensaţi, ca şi cum cei prezenţi sunt în afara speciei, este un mod de a ataca omenirea şi de a-i spune ce crezi despre ea, fără ca măcar să simtă, şi te clasează pe tine, ca vorbitor, deasupra unor astfel de josnicii. Mi se pare că are acelaşi efect ca şi cuvântul "societate", trimite conversaţiile spre o sferă mai înaltă, probabil ideea de generalitate captează atenţia, cine știe? Se pare că, de la începutul eseului, şi eu mi-am renegat specia de câteva ori, m-am diferenţiat de ceilalţi, nu m-am considerat un egal al lor. Sunt eu oare un om mai bun decât restul? Nici gând, dar asta nu m-a împiedicat să cred asta. “Când mă analizez, mă detest, când mă compar, mă declar mulţumit” spunea Blaise Pascal. Sunt sigură că ne iubim aproapele, măcar şi pentru slăbiciunile de care dă dovadă. Fie că ne place să recunoaştem, fie că nu, avem nevoie de slăbiciunile şi neajunsurile celorlalţi pentru a ne consolida încrederea în propriile calităţi. Nu ne dorim să fim egali, de frică să nu fim priviţi ca uniformi, fără trăsături distinctive. Suntem egoişti, ambiţioşi şi însetaţi de putere, sub orice formă ar fi ea, iar atunci când nu reuşim prin propriile străduinţe, creăm diferenţe care să ne departajeze de ceilalţi.

Discriminările şi diferenţele însele sunt cele care dau şansa egalităţii societăţii noastre. Le privesc ca pe nişte compensaţii care au menirea de a oferi fiecăruia câte ceva din ce şi-ar putea dori, câte ceva, nu totul.

În cartea sa,”M-am hotărât să devin prost”, nu grozavă de altfel, Martin Peige a reuşit să mă impresioneze cu una din replicile personajelor sale : „Toată lumea se comportă ca şi cum am fi cu toţii egali, ca şi cum am fi cu toţii bogaţi, educaţi, puternici, albi, tineri, masculi, fericiţi, sănătoşi, cu o maşină mare... Dar asta nu e adevărat. Aşadar, am dreptul să fac scandal, să fiu prost dispusă, să nu zâmbesc fericită tot timpul, să-mi dau cu părerea când văd lucruri anormale şi nedrepte, şi chiar să insult oamenii. E dreptul meu să protestez.” Prin urmare, fiecare dintre noi încercăm să ne revendicăm egalitatea aşa cum putem. Nu suntem bogaţi, aşa ca ne răzbunăm petrecându-ne timpul liber aşa cum vrem noi şi nu dictat de agende şi evenimente, suntem bogaţi, aşa că nimeni nu ne poate învinovăţi pentru luxul de a călători cu avioane personale, suntem persoane cunoscute, suntem favorizaţi şi ni se îngăduie să plecăm fără să plătim masa, suntem anonimi si ne bucurăm ca putem spune oricând şi oriunde ceea ce vrem fără să fim suprimaţi de presă, suntem profesori universitari, distinşi şi serioşi, suntem copii şi nimeni nu ne poate acuza de neseriozitatea specifică vârstei, suntem femei şi nu le putem cere bărbaților să simtă cum este să dai naștere unui copil, suntem bărbaţi şi nu le putem lua femeilor atenţia si răsfăţul cu care sunt obişnuite. Câte situaţii nu ar mai putea fi ? Mai poate spune acum cineva că nu suntem egali? Nimănui nu-i este dat să le aibă pe toate şi în asta constă egalitatea noastră. Poate nu avem toţi aceleaşi şanse spre o carieră de succes, o educaţie aleasă ori o viaţă îmbelşugată, dar cu siguranţă nimeni nu ne poate împiedica să fim cât de fericiţi vrem noi să fim, sau să zâmbim atât cât ne ţin colţurile gurii.

Aşadar, avem şanse să ne îmbolnăvim de cancer, să alunecăm pe gheaţă ori să luăm o răceală la fel ca oricare dintre noi, aşa cum sunt şanse să nu-mi fie luat în considerare eseul, pentru că sunt în clasa a 11a, dar asta nu m-a împiedicat să-l scriu.

BIBLIOGRAFIE

1. Constituția României art. 4 - Unitatea poporului i egalitatea ş între cetăţeni

2. Eliade, Mircea, “Romanul adolescentului miop”, Editura Jurnalul Național, București,

2010

3. Page, Martin, “M-am hotărât să devin prost”, Editura Humanitas, 2012

4. Paler, Octavian, “Calomnii mitologice”, Editura Adevărul, 2011