Ignoramus et ignorabimus

        În 1880, Emile du Bois Reymond, medic și fiziolog german, a ținut un discurs la Academia Stiințelor din Berlin, în cadrul căruia a menționat șapte "ghicitori" ale lumii, la care nici știința, nici filosofia nu vor putea găsi răspuns. Cele șapte probleme transcendentale, după du Bois Reymond sunt: 
  1. natura absolută a materiei și forței;
  2. originea mișcării;
  3. originea vieții;
  4. ordinea aparent teleologică a naturii;
  5. originea senzațiilor simple;
  6. originea gândirii și a limbajului(care ar putea fi cunoscute, dacă am putea cunoaște originea senzațiilor simple);
  7. problema liberului arbitru;
      În ceea ce privește problemele 1, 2 și 5, du Bois Reymond a adăugat "ignoramus et ignorabimus": nu cunoaștem și nu vom cunoaște.
      Problema "ignoranței" și a limitelor cunoașterii umane nu este nouă, de fapt, este la fel de veche ca filosofia. Mintea finită nu poate pătrunde natura unui obiect infinit. Acest obiect infinit de-a lungul istoriei filosofiei a fost numit Unul sau Dumnezeu, iar ideea "ignoranței" omului în raport cu acest obiect infinit a luat forma discursului apofatic în filosofia medievală, începând cu Pseudo-Dionisie Areopagitul, care susținea că ne putem apropia mai mult de Ideea de Dumnezeu prin așa numita via negativa, mai degrabă decât afirmînd toate atributele despre El. Ioan Scotus Eriugena a susținut apoi că, fiind creat după chipul divin, omul nu numai că nu poate ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu, dar nu se poate cunoaște nici pe sine.
     Cel care asertează această imposibilitate și o numește este Nicolaus Cusanus, în lucrarea sa "De docta ignorantia". Creaturile conțin atributele în diferite grade, în Dumnezeu toate diferențele, opozițiile, atributele, distincțiile sunt conținute în mod absolut, Dumnezeu este o sinteză armonioasă de opoziții, acesta fiind modul de a le trancende. Cusanus numește această sinteză "coincidentia oppositorum". Noi cunoaștem folosind comparația, asemănarea, diferența, astfel rațiunea discursivă nu poate ajunge să-și formeze o idee despre natura lui Dumnezeu, de vreme ce nu poate ajunge să identifice vreun atribut sau o comparație cu alt obiect cunoscut. Singura cale prin care Îl putem cunoaște rațional pe Dumnezeu este discursul negativ, dar nu este nici pe departe perfectă, este o "ignoranță doctă". Docta ignorantia nu este indiferență religioasă sau refuzul de a face un efort intelectual, este starea  apropierii minții finite de obiectul infinit, efectul  realizării unei naturi infinite, transcendente. Dumnezeu nu poate fi definit, El își este definiție. 
       Fie că vorbim despre Dumnezeu, despre absolut sau chiar despre originea mișcării, încă putem fi de acord cu du Bois Reymond, dar docta ignorantia pare să facă acceptabil acest "pesimism " (sau realism?) epistemologic.