A sau F ?

Viorel Vizureanu, Proiecte filosofice ale modernităţii, vol. I

Scurtă prezentare

Primul volum al proiectului referitor la paradigma filosofică a modernităţii început de profesorul Viorel Vizureanu de la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti vizează studierea începutului modernităţii: Bacon (deşi se ridică un semn de întrebare privind apartenenţa sa la modernitate) şi „raţionaliştii” Descartes (despre care autorul are deja un volum publicat), Spinoza şi Leibniz. Desigur, se urmăresc trăsături generale prezente în zorii modernităţii, se scot în evidenţă acele probleme pe care modernii le sesizează în metodele ştiinţifice şi în logica scolastică (şi aristotelică, implicit). Pornind de aici, modernii vor resemnifica anumite concepte (cel de formă, de pildă), le resping pe altele sau preiau, inconştient, semnificaţiile unor concepte ale tradiţiei filosofice atacate. Studierea relaţiei polemice dintre cele doua epoci de gândire este avantajată de interesul autorului afişat în studiile sale de logică şi cele privitoare la Aristotel. Comparaţiile între autorii moderni cu Aristotel vor fi constante, de pildă în disputa legată de metodele cunoaşterii. Logica aristotelică era astfel construită încât să permită grecilor doar fundamentarea matematicii. Nu putea exista un interes, atunci, pentru cunoaşterea istorică sau ştiinţele naturii, pentru că acestea aveau ca obiect de studiu lumea sensibilă, ori pe greci îi interesa studierea a ceea ce era imuabil, etern, adică Ideile. Iar matematica oferea „cunoaşterea”, îndeletnicirea cu cele neschimbabile. Logica lui Aristotel putea fundamenta şi ştiinţele naturii (de observat, în acest sens, că apare o metodă a inducţiei la Aristotel, dar metoda va fi criticată de Bacon), dar cum grecii nu vor fi interesaţi de acest aspect, iar scolasticii erau la fel de puţin preocupaţi de el, modernitatea va ataca logica tradiţională (Bacon şi Descartes, dorind să găsească metode pentru sporirea cunoaşterii naturii, vor sublinia inutilitatea silogismelor) şi se va încerca dezvoltarea unei noi logici, potrivite fundamentării ştiinţelor naturale. Frecvente şi utile sunt şi paralelismele realizate între teoriilor filosofilor discutaţi, fapt ce permite un plus la înlesnirea înţelegerii de către cititor a problemelor care animă cercetarea filosofică a perioadei avute în vedere. Conceput ca un instrument folositor studenţilor sau celor care debutează în cercetarea modernităţii, volumul punctează elementele considerate importante ale ideilor filosofilor în discuţie şi elemente care atestă asimilarea lor de către paradigma modernistă. Acele puncte teoretice importante sunt cele care se referă la un progres adus în fundamentarea ştiinţelor naturii, ştiinţe care, consideră ei, sunt importante pentru fiecare dintre noi pentru a spori calitatea vieţii şi pentru a ne preocupa de înţelepciune. Dar, deşi acesta era scopul acestor gânditori deschizători ai noii epoci, prezentarea câtorva idei din studiul „Sistemul filosofic şi constituirea lui în epoca modernă” al lui Heidegger arată ceea ce este comun primelor sisteme filosofice (moderne) care, in nuce, conţin modul în care ştiinţa şi tehnica modernă se vor raporta la individ în următoarele secole şi la ce automatisme ale gândirii vor da ele naştere.

Filmul filosofic al saptamanii

Ar fi trebuit sa vizionam filmul The Matrix impreuna cu Descartes

Formula de agațat a filosofilor

Dacă te întreb dacă vrei sa te culci cu mine, răspunsul tău va fi același cu răspunsul la această întrebare?

Ignoramus et ignorabimus

        În 1880, Emile du Bois Reymond, medic și fiziolog german, a ținut un discurs la Academia Stiințelor din Berlin, în cadrul căruia a menționat șapte "ghicitori" ale lumii, la care nici știința, nici filosofia nu vor putea găsi răspuns. Cele șapte probleme transcendentale, după du Bois Reymond sunt: 
  1. natura absolută a materiei și forței;
  2. originea mișcării;
  3. originea vieții;
  4. ordinea aparent teleologică a naturii;
  5. originea senzațiilor simple;
  6. originea gândirii și a limbajului(care ar putea fi cunoscute, dacă am putea cunoaște originea senzațiilor simple);
  7. problema liberului arbitru;
      În ceea ce privește problemele 1, 2 și 5, du Bois Reymond a adăugat "ignoramus et ignorabimus": nu cunoaștem și nu vom cunoaște.
      Problema "ignoranței" și a limitelor cunoașterii umane nu este nouă, de fapt, este la fel de veche ca filosofia. Mintea finită nu poate pătrunde natura unui obiect infinit. Acest obiect infinit de-a lungul istoriei filosofiei a fost numit Unul sau Dumnezeu, iar ideea "ignoranței" omului în raport cu acest obiect infinit a luat forma discursului apofatic în filosofia medievală, începând cu Pseudo-Dionisie Areopagitul, care susținea că ne putem apropia mai mult de Ideea de Dumnezeu prin așa numita via negativa, mai degrabă decât afirmînd toate atributele despre El. Ioan Scotus Eriugena a susținut apoi că, fiind creat după chipul divin, omul nu numai că nu poate ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu, dar nu se poate cunoaște nici pe sine.
     Cel care asertează această imposibilitate și o numește este Nicolaus Cusanus, în lucrarea sa "De docta ignorantia". Creaturile conțin atributele în diferite grade, în Dumnezeu toate diferențele, opozițiile, atributele, distincțiile sunt conținute în mod absolut, Dumnezeu este o sinteză armonioasă de opoziții, acesta fiind modul de a le trancende. Cusanus numește această sinteză "coincidentia oppositorum". Noi cunoaștem folosind comparația, asemănarea, diferența, astfel rațiunea discursivă nu poate ajunge să-și formeze o idee despre natura lui Dumnezeu, de vreme ce nu poate ajunge să identifice vreun atribut sau o comparație cu alt obiect cunoscut. Singura cale prin care Îl putem cunoaște rațional pe Dumnezeu este discursul negativ, dar nu este nici pe departe perfectă, este o "ignoranță doctă". Docta ignorantia nu este indiferență religioasă sau refuzul de a face un efort intelectual, este starea  apropierii minții finite de obiectul infinit, efectul  realizării unei naturi infinite, transcendente. Dumnezeu nu poate fi definit, El își este definiție. 
       Fie că vorbim despre Dumnezeu, despre absolut sau chiar despre originea mișcării, încă putem fi de acord cu du Bois Reymond, dar docta ignorantia pare să facă acceptabil acest "pesimism " (sau realism?) epistemologic.

"Noua Atlantida" a lui Francis Bacon

          Este ultima lucrare a lui Francis Bacon, rămasă neterminată şi publicată postum. A fost una dintre cele mai de succes scrieri literar-filosofice ale modernităţii.
          A devenit chiar un tip de model ideal pentru toţi cei care doreau să schimbe cunoaşterea umană, instituţiile ştiinţifice sau de ce nu, şi pe cele politice.

          
          Aceasta utopie a lui Francis Bacon, dezvăluie o societate fericită, guvernată de un invizibil dar atotputernic colegiu savant, Casa lui Solomon, format din înţelepţi care deţin roluri de organism juridic, biserica de stat şi institut de cercetare. Cartea pare la început să se dezvolte ca o scriere utopică : descrierea obiceiurilor, vieţii cotidiene sau structurii de guvernare a unei societăţi prefecte, fericite sau drept întemeiate, însă aceasta se transformă destul de curând într-o stranie descriere de proceduri "ştiinţifice" şi detalii despre organizarea, funcţionarea şi ierarhia Casei lui Solomon, o instituţie de cunoaştere şi putere; o instituţie care colectează, organizează şi glorifica descoperirea secretelor naturii. Astfel, povestea părăseşte societatea insulei fericite şi utopice pentru a se metamorfoza într-un alt gen literar la modă în epoca respectivă: romanul esoteric al unei societăţi secrete.

Despre filosofia lui Descartes

"Obişnuiesc să spun că filosofia cartesiană este anticamera adevărului şi că e dificil de a pătrunde mai departe, fără să fi trecut pe aici."

Leibniz

"Descartes este unul dintre oamenii care au început din nou, cu toate de la capăt, şi cu el începe cultura, gândirea epocii moderne."

Hegel

"Nicio metodă nu a cucerit mai multe capete culte decât cea a lui Descartes. De mai bine de 300 de ani, dinainte chiar de a publica un singur rând şi până astăzi (...), Descartes n-a încetat de a fi un model."

Noica

"Ca un modern între moderni, Descartes înainte de a purcede la construcţie, întreprinde o ascuţită şi fecundă operă de analiză.Şi această operă de analiză n-a întreprins-o numai în ce priveşte condiţiile cunoaşterii, ci a facut-o şi în ce priveşte materia însăşi a acestor cunoaşteri.Aceasta din urmă operă a facut-o Descartes ca savant."

D.D. Roşca

Hans-Georg Gadamer

„A te îndepărta de tine, a privi spre ceea ce este: aceasta este natura unei conştiinţe cultivate, era să spun divine. Nu e nevoie de ştiinţă şi de conştiinţa cultivată până la nivelul ştiinţei – este suficientă conştiinţa umană cultivată, care a înţeles să reconstituie punctele de vedere ale celuilalt şi să caute înţelegerea în ceea ce avem în comun şi în ceea ce vrem să spunem.” (Elogiul teoriei. Moştenirea Europei, Polirom, p. 46).

Conceptia contractualista a lui Rousseau

Fiinţa umană a fost prinsă şi pusă în aceste lanţuri încă din primul pas făcut în afara regnului animal din care a evoluat. Aşadar lanţurile, constrângerile cele mai importante provin din chiar condiţia umană, care nu poate fi depăşită. Iluzia că omul îşi poate depăşi condiţia umană este provocată de acelaşi factor ce generează şi iluzia libertăţii, anume dorinţa de a rupe lanţurile. Această doleanţă se hrăneşte cu iluziile create chiar de ea şi stimulează viaţa, asigură continuitatea ei.

   Caracterul social al omului este un element ce nu-i permite să fie liber. Dependenţa de cei din jur face din fiinţa umană, un prizonier de frica singurătăţii. Un om singur iese de sub tiparul fiinţei pe care o reprezintă, se dezumanizează, e drept, deci, tragem concluzia că omul nu poate să se mai numescă om odată eliberat din lanţuri.
   

Viorel Colţescu

"Singurul lucru bun care ne stă, fără nici o îndoială, în putere, este să-i bucurăm pe semenii noştri, să-i facem să se simtă bine, să le producem bună dispoziţie. De toate celelalte performanţe pe care le-am putea, eventual, atinge, ne putem îndoi. Viermele îndoielii roade miezul tuturor celorlalte proiecte ale noastre. Numai bucuria simplă şi curată pe care o producem celui de lângă noi este resimţită, fără nici o rezervă, de propria noastră conştiinţă, ca bună. Şi este atât de uşor să-l faci pe cel de lângă tine să se simtă bine !" 

(Viorel Colţescu, Istoria filosofiei, vol. 2, p.189)

O formă de îndoctrinare

Spinoza a încercat să oprească prejudecăţiile oamenilor asupra acestui concept de Dumnezeu, care acţionează ca şi o fiinţă umană, că ar fi dotat cu o voinţă şi dirijează totul după scopurile şi interesele sale.

Spinoza se axează şi pe efectul care îl au teologii asupra oamenilor de rand şi menţinerea în ignoranţa a poporului prin factorul religios, dar şi tradiţia teologică şi politică a opresiunii filosofilor ( Socrate, Galilei sau Giordano Bruno).

"Şi astfel se întâmplă că, dacă cineva va încerca să cerceteze adevăratele cauze ale minunilor şi să se străduiască să cunoască în mod ştiinţific fenomenele naturii, în loc să se minuneze ca un dobitoc în faţa lor, el va fi atunci considerat eretic sau necredincios şi proclamat astfel de cei pe care vulgarul îi adoră, că interpreţi ai naturii şi zeilor. Ei ştiu bine că a distruge ignoranţa înseamnă a distruge mirarea imbecilă, adică singurul lor mijloc de a raţiona şi de a-şi salva autoritatea. "

Pentru spinoza, Dumnezeu rămâne doar:
"Deus sive natura" : Dumnezeu sau natură
Dumnezeu fiind forţa care a produs totul, întreaga natură şi totalitatea fiinţelor.El este cauza existenţei noastre şi a tot ce ne înconjoară.

Descartes şi "Pasiunile sufletului"

            Termenul de “pasiune” la Descartes este aproape cu totul diferit de ceea ce înseamnă în zilele noastre.Filosoful a luat termenul din vocabularul scolastic, dându-i o altă însemnătate datorită tentei psiho-fiziologice pe care acesta i-a conferit-o.Pasiunea era definită de scolastici ca un raport de opoziţie faţă cu acţiunea.Aici, în lucrarea lui Descartes, dat fiind că se tratează pasiunile sufletului, termenul desemnează tot ceea ce acesta primeşte pasiv din partea unui factor activ.Astfel, pasiunile sunt fenomenele care se produc în psihic datorită unor impulsuri venite din propriul corp.

           Din ansamblul pasiunilor, Descartes a desprins şase, pe care le-a numit “primitive”: mirarea, iubirea, ura, dorinţa, bucuria şi tristeţea.Toate celelalte sunt doar pasiuni “speciale” derivate din cele primitive.

   Tratatul de pasiuni se caracterizează printr-o viziune integralistă despre om.

           Utilitarea consecventă a schemelor mecanice a pus sub semnul vieţii spirituale.Aceasta a deschis perspective aplicării sistematice a determinismului la cercetarea proceselor psihice.Astfel, psihologia devenea susceptibilă de a fi studiată obiectiv şi a se constitui că ştiinţa.Unii oameni de ştiinţă spun că “Pasiunile sufletului” ar fi prima lucrare de psihologie.

Ipoteza lui Berkeley.Ce ar fi în lipsa noastră

         Berkeley avea aceasta concepţie, că luna, stelele, copacii, nu ar putea exista decât atâta timp cât le percepem noi.Din momentul inexistenţei noastre, acestea sunt anihilate.”Masa la care scriu spun că exista, ceea ce înseamnă că o vad şi o ating; şi chiar dacă m-aş afla în afara de cabinetul meu, aş putea spune că ea există, inţelegând prin aceasta că dacă aş fi în cabinet aş putea-o percepe sau că un alt spirit o percepe cu adevărat.” Ceea ce înseamnă că “asociaţiile de senzaţii” (lucrurile), “nu există prin ele însele, ci sunt suportate sau există în suflete.”

          În lipsa unui anumit spirit, lucrurile continuă să existe într-un alt spirit.

          Din existenţa eului individual se deduce în mod necesar “existenţa lui Dumnezeu şi a tuturor lucrurilor create în inteligenţa lui Dumnezeu.”

Sau invers: Cum existenţa noastră, asigură existenţa lucrurilor pe care noi le observăm, tot aşa şi percepţia divină asigură continuitatea existenţei lucrurilor şi implicit a noastră.

Filosofia elibereaza sufletul de patimi. – Democritus

Cum putem argumenta existenta raului ?

Cum precizează Andrei Pleşu în intervenţiile sale din Dialoguri de seară, „cu privire la rău s-au făcut liste întregi de răspunsuri posibile:

            -răul există pentru că există materie. Cu alte cuvinte, necesitatea coborârii creaţiei pană la corp aduce cu sine posibilitatea răului;

            -răul există fiindcă există Lucifer;

            -răul există ca să contrascteze cu binele;

            -răul există ca să nu existe mai-răul;

            -răul este partea, ansamblul este binele;

            -binele este scopul creaţiei, chiar dacă se trece prin episodul răului: perspectiva teleologică;

            -răul este necesar ca pedagogie tainică, divină: soluţie didactică; etc.“(Idem, pp. 87, 88).

Voltaire/Leibniz

Voltaire se opune optimismului leibnizian(Dumnezeu este perfect,lumea nu poate fi dar Dumnezeu a creat-o astfel incat sa fie cea mai buna din cele posibile.Raul exista ocazional ,dar este compensat in alta parte ,printr-un bine infinit mai mare.In plus pentru Leibniz,nimic nu se petrece fara a exista o cauza necesara.).El este de parere ca optimismul lui Leibniz este exagerat ,prezentand in romanul sau o viziune mai clara asupra lumii si a imperfectiunilor ei .

Totusi este de parere ca suntem capabili sa ne indreptatim propria conditia ,acesta fiind si sensul concluziei in roman:’’Trebuie sa  ne cultivam gradina”.

Lumea-oglinda realitatii mele?

Deoarece suntem fiinte "in situatie","imbarcati"cum spunea Pascal ,unele alegeri ne apar ca fiind inevitabile".Suntem condamnati a fi liberi."A alege sa nu alegi inseamna tot o alegere.A nu face nimic,este tot o decizie a libertatii noastre.

Cum să ne scriem eseurile 

"Se ia o idee (din grădina proprie - cine n-are idei? - sau inspirată din magazinele de idei, adică eseurile occidentale), se plămădeşte cu relaţii până se lăţeşte departe de vreun sens adecvat, se amestecă din gros cu referinţe de profunzime - Hegel, Heidegger (de preferinţă negându-l), Saint-Exupery (acesta din urmă chiar citit de autori), Goethe, Nietzsche, Pascal, etc., plus unul sau doi autori necunoscuţi (mai bine medievali, că au nume latineşti), se prizăreşte cu câte un român cu nume bun, ca Pârvan, Neagoe, Noica, Blaga, Brâncuşi şi undeva, strecurat cu insignifianţă, autorul care a insuflat "ideea profundă" a eseului.
Se cufundă totul într-o baie de stil românesc, iscodind cuvinte născute moarte şi fără simţ al limbii, se presară din belşug marile legume ca demonic, extaz, mit-mitic, baroc, eros, simbol, esenţă, complex, existenţă etc. - cu sau fără majusculă - şi se asezonează cu câte un cuvânt grecesc silabisit din bibliotecă, total inutil, fiindcă niciunul dintre cititori nu ştie atâta greacă încât să-l corecteze. Merge şi ceva latinesc, dar nu e atât de "adânc" picant.
Se obţine astfel un fel de beţie intelectuală care ridică mult breakdown-ul inutilităţii autorului şi-l introduce pe poarta mare a Templului Literaturii Române, unde începe acel "na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie" care con(fr.*)-sacrează tipăritul român în aşteptarea trezirii Occidentului după trecerea sorocului legiuitor al protocronismului." (Alexandru Dragomir, Seminţe, pp.35-6)

con, în franceză, înseamnă prost

Adevarul

Ce e adevarul ? O proprietate ce revine propozitiilor sau este adevarul altceva ?

Statutul logicii

Este, de fapt, logica o stiinta ? Daca da, ce fel de stiinta ? Normativa sau descriptiva ?

Cum incercam sa cunoastem mintea ?

Studiem mintea din perspectiva structurala sau functionala ? Daca o studiem structural, inseamna ca mintea e un "obiect" si o studiem asemenea unui organism din natura. Daca o studiem functional, inseamna ca nu o putem studia precum un "obiect" ci prin manifestarile sale (studiem ganduri, idei).
Ce este natura umana ? Face mintea parte din natura umana ?

Filosofie. Filosofare. Filosof

Filosofie. Filosofare. Filosof

Cele trei cuvinte: filosofie, filosofare, filosof...Ce reprezinta ele? Daca e sa luam definitiile celor trei, am avea urmatoarele:
FILOSOFÍE, filosofii, s. f. 1. Știință constituită dintr-un ansamblu închegat de noțiuni și idei, care interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale; concepție generală despre lume și viață. 2. Totalitatea concepțiilor și a principiilor metodologice care stau la baza unei discipline sau a unei științe. 3. (Rar) Atitudine (înțeleaptă) față de întâmplările vieții; mod specific de a privi problemele vieții. 4. (Fam.) Lucru greu de făcut, problemă greu de rezolvat. – Din ngr. philosophia, fr. philosophie.
FILOSÓF, -OÁFĂ, filosofi, -oafe, s. m. și f. 1. Persoană care se ocupă cu filozofia, care studiază și prelucrează problemele fundamentale ale filozofiei, care are o concepție proprie în domeniul filozofiei; gânditor. 2. (Pop.) Om învățat, priceput în toate; spec. astrolog. 3. Persoană care are o atitudine înțeleaptă față de viață. [Var.: filosóf, -oáfă s. m. și f.] – Din ngr. philósophos, fr. philosophe.
FILOSOFÁ, filozofez, vb. I. Intranz. (Fam.) A face reflecții asupra problemelor vieții. – Din fr. philosopher, lat. philosophari.
Sursa definitiilor de mai sus este dictionarul explicativ al limbii romane, editia 1998. Insa marele DEX ne ofera doar o mica parte din ideea de filosofie si ce anume este ea. Pentru a aprofunda trebuie sa cercetam mai adanc. Am putea foarte usor sa dam un "google search", cum facem aproape toti atunci cand avem nevoie de informatii. Am gasi sute si mii de explicatii, impreuna cu tot ce e legat de filosofie. Si totusi, tot nu gasim ceea ce cautam. Stop!
Cautam? Cautam rational? Cautam pentru a intelege? Ne framanta cautarea aceasta pana in adancurile noastre? Cautam cu atata ardoare incat incepem sa gandim? Se dezvolta aceasta gandire pe masura ce ne intrebam? Incepem sa ne miram de lucruri in timp ce le descoperim?
Asta inseamna filosofie. Filosofia este in sine o stare prin care omul ajunge sa cunoasca. La fel ca orice stare, ea este atinsa. O atingem prin faptul ca ne intrebam si ne miram. Suntem curiosi, iar curiozitatea aceasta se afla in noi, ne defineste ca fiinte umane si rationale.
"Mirarea este simtul filosofului, iar filosofia incepe in mirare." Platon
Filosofia, ca stiinta a tuturor fenomenelor fundamentale ale universului este divizata in mai multe ramuri. Printre ele se enumera: ontologia, gnoseologia, logica, axiologia,epistemologia, etica, estetica, filozofia stiintei, filozofia sociala, filosofia culturii si antropologia.
Haideti sa incepem prin a defini cateva dintre ramuri pentru a ne creea o mai buna perceptie a "reginei tuturor stiintelor", adica filosofia.
Ontologia (din limba greaca: όντος, genetivul participiului trecut al verbului ειναι = a fi, si λογια = invatatura despre...), termen creat in secolul al XVII-lea de catre Rudolf Goclenius, este o disciplina filosofica, al carei obiect de studiu este Fiinta si Existenta, si categoriile in care acestea se impart: lucruri, proprietati, procese, fapte. In literatura filosofica de limba engleza, ontologia este opusa teoriei cunoasterii, facandu-se deosebirea intre lucruri (sau atributele lor), asa cum sunt in sine, si felul cum ele ne apar. Cativa reprezentanti ai acestei ramuri filosofice sunt: Aristotel, Immanuel Kant, Bertrand Russell, Ludwig Wittgenstein si Jean Paul Sartre.
Trecem la urmatoarea ramura, gnoseologia, care este cunoasterea umana in elementele sale esentiale si in mecanismul sau esential separata de modalitatile particulare de cunoastere. Elementele obiectului gnoseologiei sunt obiectul cunoasterii, subiectul cunoasterii, mecanismul cunoasterii, conditiile cunoasterii, cauzele cunoasterii, legile cunoasterii, caile de cunoastere, genurile de cunoastere umana.
Din gnoseologie fac parte scepticismul, dogmatismul, relativismul, irationalismul, antiintelectualismul si antipsihologismul.
Logica este studiul formelor gandirii umane care separa forma de continutul informational, afectiv si volitiv precum si de mijlocul exteriorizarii formei gandului adica limba naturala luand in cercetare numai forma intelectiva, cognitiva, rationala, obiectiva a gandirii considerand mijlocul de comunicare ca element conventional. Odata facuta aceasta prima separatie logica efectueaza a doua operatie: separarea formelor corecte de cele incorecte adica a celor valide de cele nevalide.
Iar nu in ultimul rand, antropologia. Aceasta este  se ocupa cu studiul omului. Este o disciplina holistica din doua puncte de vedere: se ocupa de studiul tuturor oamenilor, din toate epocile si trateaza toate dimensiunile umanitatii. In centrul antropologiei se afla ideea de cultura si notiunea ca aceasta reprezinta specia umana, ca specia noastra si-a dezvoltat o capacitate universala de a concepe lumea simbolic, de a preda si invata astfel de simboluri in mod social si de a transforma lumea (si pe noi insine) pe baza acestor simboluri.
As mai dori sa adaug o idee la notiunea de filosofie, si anume ca precum pictura sau muzica, este si ea o arta. Arta ratiunii. Fiind in acelasi timp o stiinta ( pur rationala de altfel) dar si o metoda prin care aspiram la absolut, o anume stare in care ajungem din moment ce incepem sa punem intrebari cu privire la univers, filozofia devine o combinatie dintre stiinta si arta, o arta rationala...arta ratiunii.
Acuma ca ne-am facut o idee, zic eu, destul de clara a filosofiei si a stiintei numite filosofie, ar trebui sa mergem mai departe spre filosofare.
Filosofii filosofeaza. Dar cum filosofeaza? Nu filosofeaza oricum, fiecare filosof in parte isi creeaza sau adopta un stil anume. Felurile de filosofare, recunoscute ca stiluri sunt: eseul, dialogul, esopicul, poemul, oralitatea si corespondenta.
In primul rand, cand vine vorba despre filosofare, trebuie sa ne intrebam de ce filosofam intr-un anume fel? Intr-o oarecare masura, stilul care il folosim ne caracterizeaza ca indivizi si o face intr-un mod cat se poate de profund. Ce poti avea mai de pret decat convingerile, gandurile si experientele tale? Filosofia ta, in alte cuvinte.
Stilul filosofarii este filtrul ideilor filosofului spre lume, metoda prin care ideea se materializeaza. Prin felul in care filosofam ne aratam celorlalti, ne expunem ideile si mintea in sine. Acesta creeaza o prima impresie a cititorului sau a celui ce asculta. Succesul unui filosof depinde foarte mult de felul in care el filosofeaza.
Intr-un final, putem observa ca totul se rezuma la persoana...la filosof. Persoana contine ideea de filosofie si filosofare, este o entitate inseparabila in sinea sa.
Filosoful, de la inceputul civilizatiei si pana in zilele noastre a fost, este si va fi acela, precum povestesc Platon si Aristotel, cu capul in nori. El priveste spre cer, lucreaza cu ideile si are acea constiinta superioara care il separa de societate. Filosoful aspira spre obiectivitate si nu poate sa ramana indiferent fata de lucruri.
Personalitatea filosofului este una interiorizatoare. Filosoful isi petrece cea mai mare parte din viata sa in mintea sa, in interiorul sau. El tinde spre introvertire, dar o introvertire aparte. Aparte deoarece cel ce filozofeaza simte nevoia de a-si exprima ideile, isi doreste sa comunice mai departe cunostintele sale, dar in acelasi timp se inchide inlauntrul sau pentru a putea gandi limpede.
In alte cuvinte, putem spune ca filosoful isi foloseste introvertirea ca pe o unealta pentru a atinge absolutul, iar in momentul in care a descoperit, el se exteriorizeaza si isi face publica ideea...apeleaza la extrovertire.
Filosoful are nevoie de profunzime pentru a exista, fara ea, el este pierdut, isi pierde sensul in lume. El nu este multumit cu putin. Ca si analogie putem spune ca filosoful isi doreste sa manance tortul intreg, nu ii ajunge doar glatul de deasupra. Are acea foame de cunoastere, de a intelege si de a clarifica.
In concluzie, nu pot zice nimic cert cu privire la cele trei notiuni: filosofie, filosofare si filosof; ci pot doar afirma ca abia dupa ce am facut filosofie, am filosofat si am fost filosofi, am putea intelege ce sunt acestea in sine. Altfel spus, trebuie sa continuam a filosofa pentru a intelege filosofia.

Ironia

Discutăm puţin despre cea mai pervertită formă umoristică, ironia. Alegem această cale pentru că undeva în sinele nostru pulsează dorinţa de a fi fericiţi, pe care ne-o oferă în general umorul, dar fiind raţionali realizăm gravitatea lucrurilor înconjurătoare.

 Suntem ironici la adresa unei persoane sau a unei situaţii din dorinţa noastră de a ne bate joc de acel lucru, iar în acelaşi timp de a sustrage o mică/mare satisfacţie de pe urma ironiei. Putem categoriza ironia că fiind umor întunecat… O plăcere vinovată a intelectului.
Ironia este manifestată şi de univers, nu numai de oameni. Dar aici vorbim despre cu totul alt concept.

Dacă mai sus am prezentat cauzele atitudinii noastre (a oamenilor) ironice către alte personae/situaţii, acum vă prezint o altă idee şi anume aceea că ironia universală se produce printr-o serie de evenimente asupra cărora nu avem control sau pe care nu le-am conştientizat. Aceasta ironie aparţine unui macrocosmos.

 Este ca şi cum destinul s-ar distra pe seama noastră.

Că ultimă idee, putem considera ironia ca fiind un paradox de natură umoristică.

Sa inceape filosofarea !

Buna seara si bine v-am gasit !
Noi suntem filozofii de pe Bega si dorim sa va iluminam calea in viata cu ajutorul prietenei nostre....Filozofia.

Ce este filozofia?

Haideti sa incepem prin a vorbi putin in stil propedeutic (introductiv).

Filozofia este muza celor ce cauta adevarul. Filozofia este chestionarea continua a ceea ce numim om sau "fiinta" (metafizicienii vor sari aici cu explicatii speculative).

Omul este prin natura sa filozof. Acesta isi pune intrebari, incearca sa rezolve probleme. Dar ce intrebari isi pune cand "filosofeaza"? Poate ati mai auzit de ele sau poate nu. Ele sunt trei:

Cine sunt?
De unde vin?
Incotro ma duc?

Speram ca impreuna cu doamna noastra, Filozofia, sa atingem cele mai de sus idei dar in acelasi timp sa ramanem lucizi, cu pizioarele pe pamant, in cautarea Adevarului.

Let the GAME of Debates begin !!!