Eseu din Lumea Sofiei

AM VĂZUT LUMINA CEA ADEVĂRATĂ [1]
de Deftu Irina


Eseu premiat la concursul de eseuri pentru liceeni Din lumea sofiei, ediția a doua, 2014


De când raţionează, oamenii caută – unii mai mult, alţii mai puţin – să pătrundă, să lămurească şi să înţeleagă misterul lumii în care trăiesc. Şi nu numai lumea, ci şi lucrurile din ea, fiinţele, viaţa şi pe ei înşişi.

De unde, din ce cauze şi cum vin toate, ce rosturi au de îndeplinit, ce sens are zbuciumul luptei pentru existenţă, spre ce scopuri şi limanuri aleargă toate fără odihnă?

La aceste întrebări s-au dat, şi se mai dau nenumărate răspunsuri.

Cele mai serioase şi mai adânci răspunsuri sunt cuprinse în marile sisteme de religie şi de filosofii, cu deosebire că adevărurile religioase sunt descoperite, revelate de Dumnezeu aleşilor Săi, prin ştiinţe, din firea lucrurilor şi a fiinţelor, de către înţelepţi. Bineînţeles că, la început, filosofia – după unii: studiul şi iubirea înţelepciunii, după alţii: ştiinţa ştiinţelor şi a neştiinţei, după Constantin Noica „regăsirea vieţii spiritului” – ca şi arta şi ştiinţa se făcea în sânul religiei, de către slujitorii şi iubitorii altarelor sacre.

Cu toate acestea, patria originară a filosofiei e considerată Grecia antică, poate din motivul că aici apare pentru prima oară filosofia independentă de religie. Cu ivirea creştinismului, filosofia păgână a rămas în penumbră timp de mai bine de o mie de ani. Foarte greşit se susţine, de către unii istorici ai filosofiei şi chiar de către unii teologi, că religia creştină a dat filosofiei o lovitură de moarte. Părerea aceasta e falsă din mai multe motive: 1. creştinismul este religie şi are alte idealuri, mult mai aproape de viaţa şi inima omului, decât filosofia; 2. filosofia păgână la apariţia creştinismului era decadentă, istovită şi fără reprezentanţi de mâna întâi; 3. religiile păgâne la ivirea creştinismului erau în descompunere, pline de superstiţii şi falimentare; 4. creştinismul aducea o doctrină nouă, o Evanghelie care satisfăcea setea oamenilor de mântuire; 5. religia creştină, departe de a ataca, a trebuit să se apere şi să răspundă atacurilor pe care le-a primit din partea duşmanilor săi, care erau: iudeii şi păgânii prigonitori, înre care nu lipseau nici filosofii păgâni şi gnosticii eretici. Filosofii (Celsus, Porphirius, Iulian Apostatul erau unii dintre cei mai mari înverşunaţi adversari ai creştinismului, încât apologeţii creştini, volens nolens au trebuit să desfăşoare, pe terenul pe care erau atacaţi, o importantă lucrare filosofică, prin care s-a pus, pentru prima oară, bazele filosofiei creştine; 6. în fine, creştinismul
apare ca un soare strălucitor, faţă de care opaiţele nu mai aveau decât prea puţină trecere. Filosofia, în epoca de creştere şi înflorire a creştinismului a fost absorbită de religie, nu nimicită. Toţi bărbaţii aleşi, oamenii geniali, care puteau ilustra catedrele şi şcolile de filosofie, au fost cuceriţi de vraja şi frumuseţea adevărului revelat, au trecut în tabăra Bisericii, unde au servit cu luminile lor la propagarea, sistematizarea şi gloria învăţăturilor creştine.

Pe lângă toate acestea, mai trebuie subliniat faptul că învăţătura creştină nu e străină de preocupările filosofice. Încă în Vechiul Testament, în Cărţile de înţelepciune, se cuprind o mulţime de idei şi probleme filosofice, dintre cele mai adâci, mai interesante şi mai folositoare. Lectura lor şi astăzi revarsă în suflete belşug de lumină şi de înţelepciune.
Apostolul Pavel are cuvinte de laudă, dar şi de critică aspră, faţă de filosofie. El face deosebire între înţelepciunea lui Dumnezeu, care este izvorul mântuirii şi înţelepciunea lumii, slabă – pentru că nu a fost în stare să descopere pe Dumnezeu – şi viciată pentru că s-a făcut vinovată de răstignirea Mântuitorului. Prima carte către Corinteni2 rezumă, pentru vecie, atitudinea creştinismului faţă de filosofie.

Este limpede că religia creştină nu a pornit la drum ca adversară filosofiei. Ea este doar filosofia mântuirii, cea mai unitară, roditoare şi valabilă filosofie. Cel mult se poate spune că face de la început distincţie între înţelepciunea lui Dumnezeu, mântuitoare, şi între înţelepciunea lumii, deşartă, care n-a fost în stare să ridice pe om din sfera animalităţii, imoralităţii şi idolatriei, până la concepţia unui Dumnezeu-Părinte creator, guvernator şi mântuitor al lumii. Religia caută să solidarizeze, să unifice şi să înalţe sufletele prin credinţă, învăţătură şi iubire evanghelică, până la idealul mântuirii şi desăvârşirii spirituale, ceea ce, evident, filosofia nu a putut şi nici astăzi nu poate face singură.

În istoria Bisericii şi a gândirii creştine găsim şi adversari ai filosofiei, dar şi prieteni. Între scriitorii creştini care n-au privit cu ochi buni filosofia şi au criticat-o sever, au fost între cei dintâi Tertullian, care numea pe filosofi „Patriarhii ereticilor”, apoi Arnobiu, Lactanţiu şi Ioan Gură de Aur.

Religia adevărată e aceea în care există o coeziune organică între filosofie şi religie, coeziune care na existat între filosofia şi religia antică, păgână. Religia se uneşte cu înţelepciunea când e adorat acelaşi Dumnezeu şi când viaţa e înţeleasă în acelaşi chip de către preoţi şi filosofi. „... în actul adorării noi trebuie să fim înţelepţi, ... iar în actul înţelepciunii noi trebuie să ştim să adorăm”, deoarece „şi în filosofie se află religie, şi în religie se află înţelepciune” (Lactanţiu). Amândouă se întregesc ca două jumătăţi.

Totuşi este şi o mare deosebire între religia creştină şi filosofie: religia face pe om mai bun; filosofia nu. Religia îl renaşte, îl îmbunătăţeşte până la desăvârşire; filosofia nu. Filosofia nu stârpeşte viciile, ci le acoperă. Religia le vindecă.

În creştinism, filosofia (înţelepciunea) se contopeşte cu adorarea lui Dumnezeu. De aceea învăţătura creştină e unica şi adevărata înţelepciune, singura care transformă şi ameliorează omul. „Filosofia, scrie Clement, a fost dată grecilor ca un fel de testament, spre folosul lor, care trebuie să le servească de treaptă pentru a se ridica la filosofia după Hristos”.

În epoca patristică, n-a existat un curent creştin antifilosofic. Dimpotrivă: creştinismul a absorbit şi utilizat tot ce a fost bun în filosofie. Credinţa a colaborat cu raţiunea şi raţiunea cu credinţa la definirea şi propagarea dogemlor, fără a se duşmăni sau exclude. Dacă unii sfinţi părinţi, şi cu deosebire unii apologeţi, s-au arătat adversari ai filosofiei, de fapt ei n-au atacat filosofia propriu-zisă, ci pseudofilosofia, eresul, minciuna şi păcatul, care adeseori făceau apel la luminile filosofiei pentru a se îndreptăţi.

Gândirea patristică, adică filosofia creştină, corectează toate defectele gândirii antice păgâne şi o întregeşte cu idei etern valabile în ierarhia valorilor. Filosofia patristică se desfăşoară pe plan vertical: e optimistă, energetistă, spiritualistă şi progresistă.
Din mulţimea sistemelor se poate vedea cât de grele sunt problemele filosofiei, câte din concepţiile ei sunt deschise, aproximative, şi cât de variate şi deci nemulţumitoare sunt răspunsurile filosofilor în faţa misterului existenţei. În cadrul unora dintre sistemele înşirate este admis, în întregime sau parţial, creştinismul; în cadrul altora este negată orice religie, iar în cadrul altora s-a încercat să se creeze religii noi, ca de pildă în cadrul pozitivismului, religia umanitaţii, în cadrul naturalismului cultul raţiunii, în cadrul criticismului religia cu morală, între limitele raţiunii etc. dar toate au fost naşteri moarte. Nu există decât ca simple încercări şi numere în inventarul eşecurilor şi greşelilor omeneşti. Religia nu se naşte, din speculaţie, ca filosofia. Religia se foloseşte de luminile filosofiei, colaborează cu filosofia, dar nu se poate nici identifica, nici înlocui cu filosofia.

Filosofia este lipsită de unitate. Numărul mare de şcoli şi sisteme filosofice ne arată cum nu se poate mai evident, viciul fundamental al filosofiei: absenţa unor concluzii valabile pentru toţi filosofii. Nu există.  Avem tot atâtea filosofii, câte capete de filosofi mari se pot număra. Ceea ce înseamnă că cei dintâi şi cei mai mari nemulţumiţi de rezultatele filosofiei sunt filosofii. Căci altfel nu şi-ar mai bate capul cu alte şi alte încercări şi formule de explicare a lumii şi vieţii.

Unitatea care lipseşte filosofie o posedă religia, creştinismului. Avem în creştinism un crez pe care îl mărturisesc din convingere, toţi creştinii, toţi bunii credincioşi, a treia parte din omenire. Acest crez nu poate fi nici revizuit, nici înfrânt. De douăzeci de veacuri el cultivă unitatea sufletească a omenirii. Împotriva lui, nici ştiinţa, nici filosofia, nu au nici o putere.

Adevărul – când nu e revelat - se naşte din acordul spiritelor. În filosofie acest acord nu există deoarece filosofii – ca şi poeţii şi artiştii – caută mai mult „originalitatea” decât „adevărul”.

În religie, acordul spiritelor există. Între teologi există o unitate de credinţă şi un sistem de cercetări, care între filosofi nu există. Mai mult: religia pretinde teologilor înţelepciune, o conduită morală, viaţă şi disciplină spirituală – deci filosofie - fără de care munca lor e infructuoasă. Sunt şi filosofi care susţin că „filosofia adevărată este sfinţenia raţiunii” (Maurice Blondel), dar astfel de glasuri răsună întocmai ca glasul Apostolului Pavel în Areopagul Atenei (Paşte, 17, 22-34). Cei mai mulţi filosofi uită că meritul cugetărilor stă în veritatea, nu în originalitatea lor. Goana după originalitate a determinat filosofii să construiască, pe bază de ipoteze, o mulţime de concepţii contradictorii despre lume, despre viaţă şi despre om, ca apoi să fie siliţi pe unele să le schimbe, pe altele să le părăsească. În schimb, creştinismul dă omului ceea ce filosofia caută, sau cel mult făgăduieşte: un crez, o concepţie convingătoare, mântuitoare şi deci mulţumitoare, unitară şi armonioasă despre lume, despre viaţă şi om.

Filosofia are o sferă de cunoaştere şi de activitate mai îngustă decât religia. Filosofia se întemeiază pe raţiune, religia pe raţiune şi revelaţie. Religia se foloseşte de filosofie, mai ales de metodele şi concluziile ei, dar o şi depăşeşte; are un orizont mai larg, priveşte lumea şi problemele vieţii în lumina revelaţiei şi a veşniciei. Câmpul de cunoaştere al revelaţiei şi al raţiunii a fost asemănat cu două cercuri concentrice, descrise de raze diferite. Cercul cel mai mare reprezintă revelaţia, cel mai mic raţiunea.3 Amândouă sunt independente; nu se pot nici absorbi, nici desfiintţa; dar, în schimb, se pot ajuta şi lumina. Raţiunea e mijloc de cunoaştere; cu lămuririle ei ne întărim convingerile. Revelaţia lărgeşte orizontul cunoaşterii şi imbogăţeşte spiritul. Nici raţiunea nu are rostul să stingă luminile revelaţiei, nici revelaţia nu are rostul să întunece raţiunea. Dimpotrivă: revelaţia e cuprinsă în formele cugetării raţionale, iar raţiunea primeşte viaţă, lumină, puncte de sprijin şi sens, de la revelaţie. Filosofia îşi documentează adevărurile cu ajutorul experienţei exerne şi a raţiunii logice. Există o cunoaştere ştiinţifica a dogmelor religioase, care angajează toate puterile şi facultăţile sufletului omenesc: intelectul, voinţa şi sentimentul; raţiunea luminată de credinţa revelată şi încălzită de razele iubirii. Sunt, însă, şi deosebiri. Filosofia se întemeiază pe ştiinţă, religia pe metafizică. Filosofia merge de la raţiune la credinţă, religia de la credinţă la raţiune. Filosofia e ipotetică, religia e categorică, dogmatică. Tot ce cuprinde filosofia se află în discuţie: adevărul religios e deasupra subiectivismului. Teologia demonstrează, pe cale raţională, că există adevăruri obiective şi că noţiunile de „bine” şi „rău” nu sunt abstacţiuni, ci stări reale, fără de care filosofia poate exista, dar religia nu. Filosofia când schiţează teoriile sale asupra universului îşi ia datele din ştiinţă. Teologia nu se mulţumeşte cu atât: ea, după ce face teoria universului, pe baza revelaţiei şi a filosofiei, merge mai departe şi arată calea mântuirii, mijloacele împăcării şi a unirii cu Dumnezeu şi cu semenii. Astfel, religia întregeşte ştiinţa şi filosofia, ajută omului să depăşeasca realul şi, să atingă idealul, stă în serviciul meliorismului, face operă de cultură.

Din atâtea şi atâtea consideraţii, filosofia nu poate înlocui sau absorbi religia. Amândouă sunt menite să colaboreze armonic, deoarece credinţa religioasă nu exclude ştiinţa şi filosofia, nici filosofia nu exclude revelaţia. Între religie şi filosofie este acelaşi raport ca şi între revelaţie şi raţiune, ca şi între credinţă şi cunoştinţă, ca şi între o lumină şi altă lumină. Apropierea dintre ele are urmări binecuvântate: intensifică puterea şi efectele luminii. Dacă la motivele credinţei religioase adăugăm pe cele raţionale, adevărurile revelate primesc o irezistibilă putere de convingere. Dacă la filosofie adăugăm „smerita cugetare”, pe care o recomandă religia, ajungem la cea mai înaltă filosofie, la filosofia vieţii eterne, care aşează în centrul preocupărilor ei omul, cu destinul său de creatură, subordonată Creatorului.

Se pare că filosofia nouă face paşi uriaşi ca să-şi armonizeze rezultatele şi concluziile ei cu adevărurile religioase, creştine. Paşii aceştia sunt mai vizibili în filosofia românească. Cu toate aparenţele contrare, se simt adieri mistice; „vântul religiozităţii a început să sufle în sufletelor noastre” (Ion Petrovici).


NOTE:
1 Liturghia catehumilor – Rugăciunea de mulţumire
2 Capitolele 1 şi 2
3 Ioan Mihălcescu – Teologia şi Filosofia, Studii Teologice, 1934/36, p. 63



BIBLIOGRAFIE
1. Ilarion V. Felea, Religia culturii, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad,
1994
2. Biblia, Editura Institutului biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti
3. Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă (I), Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003
4. Irinel Dincă, Filosofia, dragoste de frumos. Un posibil manual pentru elevi şi studenţi,
Editura Vremea, Bucureşti, 2010
5. Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a
Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu