Prezentarea tematică a cărţii Meditaţii metafizice de Rene Descartes

Prezentarea tematică a cărţii Meditaţii metafizice de Rene Descartes

Meditaţiile, structurate pe şase părţi, au în vedere două teme: demonstrarea existenţei lui Dumnezeu şi tema cogito-ului. Voi prezenta a doua temă care este legată, desigur, şi de cea referitoare la existenţa lui Dumnezeu, având în vedere că discuţia aceasta porneşte de la ideea înnăscută de Dumnezeu.

Prima meditaţie anunţă tema căutării unui fundament în cunoaştere. Metoda folosită de Descartes este cea a analizei, eliminându-se toate acele surse care ne-au înşelat fie şi o dată. Simţurile nu pot fi acest fundament pentru că mă înşeală de cele mai multe ori , iar ceea ce percep în vis îmi dă impresia c-aş fi în lumea reală. Dar, fie că e vis sau nu, orice lucru perceput are întindere, deci putem fi siguri pe numărul, cantitatea, forma, mărimea, locul, timpul şi natura corporală a lucrurilor. Totuşi, geometria şi algebra oferă certitudini mai solide, dat fiind că sunt abstracte şi se ocupă mai puţin de realitatea sensibilă. Meditaţia se încheie prin îndoiala hiperbolică, adică prin ipoteza geniului rău care mă înşeală în tot ce percep.

Dar dacă geniul rău mă înşeală, înseamnă că eu exist, altfel geniul nu ar avea pe cine să înşele. Nimic nu poate fi mai bine perceput de mine decât spiritul meu. Dacă mă gândesc la care îmi este esenţa, văd întâi că am un corp. Dar acesta este condus de suflet. De existenţa corpului mă pot îndoi, de a sufletului nu. Sunt o fiinţă cugetătoare, „adică un spirit, un duh, un intelect, o judecată” şi un lucru „ce se îndoieşte, înţelege, afirmă, neagă, vroieşte, nu voieşte, totdeodată imaginează şi simte”. Simţirea este legată de cugetare pentru că putem fi conştienţi de faptul că simţim ceva şi putem reflecta asupra a ceea ce simţim. De asemenea, am văzut că şi voinţa ţine de cugetare. Voinţa este cea care ne permite să fim liberi. Intelectul este cel prin care înţelegem esenţa unor obiecte (de pildă, înţelegem că esenţa lucrurilor este întinderea, căci acest atribut persistă indiferent de schimbările obiectului).

În a treia meditaţie se desfăşoară tema privitoare la existenţa lui Dumnezeu. Am nevoie de dovedirea existenţei lui Dumnezeu pentru a fi sigur că ceea ce percep ca fiind adevărat există în realitate. Dumnezeu este garantul corespondenţei ideii despre un lucru cu acel lucru. Ideile sunt mijlocitoare între noi şi realitate, pentru că nu avem acces la cum „arată” realitatea. Ideile obiectelor sensibile sunt stârnite de faptul că suntem afectaţi de acele obiecte. Ideea în sine ştiu că există, nu pot spune că nu am idei. Dar, o ideea clară şi distinctă despre un obiect este acea idee care mi se înfăţişează ca prezentând un lucru evident şi care îmi este înfăţişat doar cu proprietăţile sale, deci fără a fi amestecat cu alte percepţii şi idei despre alte lucruri. Ideile pot fi înnăscute, primite din exterior (idei ale obiectelor percepute) sau realizate de mine. Ideile înnăscute se află în mine şi se referă sau la substanţe (de pildă la Dumnezeu) sau la accidente. Cele referitoare la substanţe au mai multă realitate obiectivă (adică un corespondent în realitate; realitatea formală este realitatea ideii însăşi) decât celelalte. Calităţile deţinute de un efect trebuie să se regăsească şi în cauza acelui efect. Ceva nu poate izvorî din nimic. Dacă sunt sigur că am o idee înnăscută pe care eu n-aş fi putut s-o creez, deci dacă sunt sigur că nu-i sunt cauză obiectivă, nici formală a unei idei, înseamnă că altceva a pus ideea în mine. Reflectând asupra mea, desprind nişte idei clare şi distincte pe care le pot atribui şi lucrurilor corporale: substanţa, durata, numărul etc. Dar atributele despre număr, întindere aparţin în mod formal corpurilor (adică esenţial), pe când eu le deţin eminent (adică pot exista şi fără ele). Sunt cert de existenţa acestor proprietăţi pentru că certitudinea lor izvorăşte din reflecţia mea asupra sinelui. Altfel, ar fi fost plauzibil ca un geniu rău să mă înşele în judecăţile mele. Dar temei al certitudinii privind lucrurile corporale este şi Dumnezeu, căci el mă asigură, cum am spus, că ceea ce gândesc şi percep ca adevărat are realitate obiectivă. Dumnezeu este „substanţa infinită, de sine stătătoare, cât se poate de înţeleaptă, cât se poate de puternică şi de care suntem creaţi, atât eu însumi, cât şi orice altceva, dacă există orice altceva”. Dumnezeu are realitate obiectivă, mai mult decât orice altă idee pentru că este infinită. Reflectând asupra ideii de infinitate, cuprinsă în Dumnezeu, îmi dau seama de defectele mele. Dacă n-aş avea înnăscută ideea de infinitate, n-aş putea să-mi dau seama de propriile mele limitări. Ideea infinităţii satisface criteriul care cere ca o idee, pentru a fi adevărată, trebuie să fie clară şi distinctă. Totuşi, fiind o fiinţă finită, eu doar „ating” cu gândul ideea infinităţii, căci nu o voi putea cuprinde niciodată cu gândirea (ar însemna să fiu mai real decât infinitul, ceea ce este o contradicţie). Sunt creat şi conservat de Dumnezeu doar, căci nu se poate ca eu să nu fi fost creat de ceva unitar şi simplu.

În meditaţia a patra se continuă problema nedesăvârşirii mele. Dacă sunt nedesăvârşit, acest lucru se poate datora faptului că sunt privit în singularitatea mea. Dar dacă mă privesc prin rolul pe care-l am în bunul mers al lumii, atunci sunt desăvârşit. Iar dacă eu şi lumea suntem desăvârşiţi, acest lucru se datorează divinităţii. Cu Dumnezeu mă asemăn prin faptul că şi eu şi el avem în comun voinţa infinită. Dar, în cazul meu, aceasta este corelată cu puterile limitate ale intelectului, fapt ce mă conduce la erori, deoarece voinţa vrea mai mult decât poate intelectului. Chiar dacă sunt pus să aleg într-o situaţie, iar eu nu cunosc bine configurarea situaţiei şi alternativele ce-mi sunt puse la dispoziţie, eu voi fi constrâns de voinţă să aleg şi cel mai probabil voi face o alegere greşită din lipsă de cunoaştere. Voinţa se întinde şi peste ce nu cunosc. Nu discern binele de rău într-o situaţie şi greşesc. În acea situaţie sunt şi cel mai puţin liber. Liber cu adevărat sunt când cunosc foarte bine de ce aleg o alternativă şi nu alta. Cunoaşterea ne eliberează.

Meditaţia a cincea reia tema despre existenţa lui Dumnezeu. Dacă anterior s-a prezentat argumentul a posteriori a existenţei lui Dumnezeu (faptul că sunt o fiinţă finită, deci trebuie să existe ideea infinităţii), acum se prezintă cel a priori: existenţa este o calitate (o proprietate); Dumnezeu are toate proprietăţile în mod desăvârşit, deci Dumnezeu există, este real în cel mai înalt grad. Acum, că s-a finalizat demonstraţia existenţei lui Dumnezeu, pot fi sigur că ceea ce percep clar şi distinct există aşa cum îl percep în realitate. Astfel, s-a explicitat ideea de Dumnezeu ce era un fundal pe care se sprijineau toate judecăţile noastre. Ideile înnăscute sunt facultative, adică ele trebuie descoperite prin cercetarea gândirii noastre, căci ele ordonează ceea ce cunoaştem.

Meditaţia a şasea tratează despre obiectele materiale şi despre distincţia suflet-corp. Am spus că ideile mediază raportul nostru cu lucrurile exterioare. Imaginaţia este facultatea ce „transformă” în idei senzaţiile venind dinspre corpuri. Tocmai din cauza aceasta imaginaţia nu-mi este esenţială (esenţial este că sunt spirit, nu corp; puteam exista şi ca spirit pur, iar dacă aş fi fost astfel, n-aş fi putut fi afectat de corpuri, deci n-ar fi existat nici facultatea imaginativă; şi este posibil ca să nu existe corpuri deloc, dar nu este posibil ca spiritul să nu existe). În continuare, trebuie să cercetăm dacă există corpurile cu adevărat. Apelăm la următorul argument: de multe ori, percep anumite lucruri fără să vreau; acest lucru arată că trebuie să existe cel puţin o substanţă distinctă de mine care să îmi provoace senzaţii. Corpurile sunt „prinse” în matematică, pentru că lucrurile materiale se reduc la întindere, figură, număr, iar acestea sunt studiate în matematică, unde obţinem rezultate pentru care nu avem nevoie de Dumnezeu drept garant. Dar pentru celelalte proprietăţi ce le percep dintr-un corp, Dumnezeu mă asigură că ceea ce văd e veridic. Deşi spiritul şi corpul sunt distincte (căci primul este indivizibil, iar al doilea divizibil) Descartes spune acum că ele sunt unite, acest punct rămânând ambiguu, el nearătând cum se realizează această „unificare” (problemă pe care vor încerca să o rezolve Spinoza şi Leibniz, ambii într-un mod similar).