Interpretarea heideggeriană a fragmentelor lui Anaximandru
Textele heideggeriene pe care le invocăm sunt Vorba lui Anaximandru din 1946 şi Concepte fundamentale din 1941.
 |
| Martin Heidegger |
În textul din 1946, Heidegger traduce fragmentul lui Anaximandru (Ex hon de he genesis esti tois ousi kai ten phthoran eis tauta ginesthai kata to chreon. Didonai gar auta diken kai tisin allelois tes adikias kata ten tou chronou taxin) astfel: „De acolo de unde este, pentru fiinţare, ieşirea-la-iveală, tot de acolo iese la iveală şi retragerea (în acelaşi), potrivit cu nevoia ce ţine în frâu; căci fiecare fiinţare îşi dă (de la sine) acordul în privinţa unui rost, tot aşa cum fiinţările îşi acordă unele altora respect, învingând orice ieşire-din-rosturi, potrivit cu felul în care timpul împarte [fiinţării] clipa [lui «a fi»].”[1]
 |
| Anaximandru |
„Spusa” unui gânditor reprezintă ceea ce rămâne nerostit în întregul gândirii, este punctul înspre care converg toate afirmaţiile gânditorului şi care le conferă unitatea. „Spusa” este adunată de om din nevoia de răspuns la „atingerea”, „afectarea” fiinţei. Deşi spusa lui Anaximandru este chreon („angajarea”), ea rămâne neformulabilă, căci, deşi aici are loc o „potrivire” între fiinţa ce-l afectează pe om şi răspuns, acea potrivire nu este una de tipul ştiinţelor pozitiviste, căci ea nu epuizează fiinţa, ea nu ne este făcută „disponibilă” în întregime, tocmai pentru că intră în „jocul” aletheei (alternanţa stării de neascundere cu ascunderea). Noi nu putem avea decât un soi de „privire prealabilă” („o primă privire”, Hinsehen)[2] asupra ei şi aspirăm spre o descoperire completă care ne este, însă, indisponibilă. De aici şi posibilitatea, libertatea formulării a nenumărate „spuse”, deci interpretări diferite dar având nucleul comun (pe lângă chreon, vom mai întâlni spusa lui Heralict, Logos, şi a lui Parmenide, moira). Aceeaşi fiinţă îi afectează pe cei trei presocratici („a fi”-ul ca „a fi” ce strânge laolaltă întregul fiinţării, fiinţa şi fiinţarea neputând fi separate aşa cum va face Platon şi gânditorii de după el).
Revenind la fragmentul lui Anaximandru: genesis este des-văluirea, ieşirea dintr-un domeniu de ascuns, plecarea din ascuns pentru a ieşi la iveală. Odată ieşit la iveală, se profilează plecarea înspre ascuns, adică phtora. Heidegger numeşte das Lichte domeniul în care genesis şi phtora sunt co-originare şi care suportă manifestarea lor. Alternanţa lor poartă marca aletheei, unde nu este preeminentă vederea umană, aşa cum se va întâmpla în gândirea lui Platon: „Vederea nu îşi primeşte determinarea dinspre ochi, ci dinspre profilarea a fi-ului”[3].
Ceea ce iese la iveală, în urma acelui genesis, sălăşluieşte în neascuns. Această sălăşluire este „clipa” (Weile). Însă, pentru a se păstra „dreptatea” (dike), acel ceva trebuie să se reîntoarcă în ascuns (deci în neascuns trebuie să se „profileze” ascunsul). Această măsură, acest echilibru este „rostul” (Fuge) lucrului. Chiar pentru a veni în neascuns, fiinţarea trebuie să-şi dea acordul pentru acel rost (didonai diken), adică pentru propriul a fi. Rostul unei fiinţări trebuie să se pună în acord şi cu rostul celorlalte fiinţări, ele „îşi dau unele altora seamă” (didonai tisin allelois). Dar cine dă acel a fi pe care fiinţarea trebuie să-l accepte pentru a veni în deschidere ? Răspunsul se află în expresia kata to chreon („potrivit cu angajarea”). Chreon, adică a fi-ul aşa cum este numit de Anaximandru, dă a fi-ul fiecărei fiinţări, care poate astfel adăsta în clipa proprie (Heidegger vorbeşte astfel, în textul din 1941 de Anwesen, înţeles ca „venire-în-fiinţă-şi-adăstare-în-venire”). O fiinţarea este, vedem, „adăpostită” în clipa şi rostul ei, dar este adăpostită şi adunată şi în „anterioritatea funciară” (deci în chreon) alături de celelalte fiinţări care, cum am spus, „îşi dau unele altora seamă”. Fiinţările strânse laolaltă în a fi-ul propriu fiecăreia alcătuiesc întregul, chreon-ul („fiinţa este a fiinţării”[4]). Chreon este înrudit cu cheir (mână) şi chromai (a întrebuinţa ceva). Aşa cum folosindu-ne de un instrument (chromai) îl „eliberăm”, îl „punem pe drum” către scopul, menirea sa, către fiinţa sa, tot aşa chreon-ul adăposteşte, ad-ună la sine fiinţările pe care le eliberează, şi care dau seamă (tisin) unele de altele. Anagajarea în-mână clipa, rostul, seama fiinţărilor. Heidegger ia în considerare afirmaţia arche ton onton to apeiron („începutul fiinţărilor este acel-ceva-care-fiinţează-în-lipsa-limitei”), despre care Simplicius ne spune că aparţine lui Anaximandru, şi deduce astfel că arche şi apeiron se referă la chreon, căci el meneşte a fi-ul fiecărei fiinţări şi nu este menit la rândul său, fiind singurul ne-limitat. Expresia menţionată din Simplicius este reluată în conferinţa din 1941. În acest text din 1946, lipsit de limite este doar chreon-ul, în timp ce în textul din 1941, Heidegger încearcă să apropie (graţie acelui a privativ) apeiron-ul de aletheia. Ele au în comun faptul că lasă fiinţarea să fie, fiinţarea lipsită de limite este cea care poate sălăşlui în clipă. Tot aici, Heidegger stabileşte arche-ului înţelesuri care vor fi apoi transpuse lui chreon: „1. punct de pornire; 2. dominare de-a lungul întregii desfăşurări; 3. domeniu în care are loc desfăşurarea”[5]. Începutul astfel înţeles poate fi echivalat cu Anfang, unde an- denumeşte „inaugurarea” (dar numeşte şi venirea a ceva în preajma a altceva, fapt important pentru caracterul relaţional existent între fiinţări), iar fangen „cuprindere, ţinere în frâu, dominare”, înrudit fiind cu fugen, „rostuire” (iar Fuge este rostul)[6]. Plecând de la fugen, are loc echivalarea şi cu Verfugung, „dispunerea să…”, „facerea să…”. Cel ce dădea rosturile, am văzut mai sus, era chreon, astfel că el este echivalentul arche-ului.
Ne-a mai rămas să vedem cum poate fiinţarea să „iasă din rosturi”. Lucrul neascuns îşi poate „ieşi din rosturi” (auf der Fuge sein), adică poate adăsta, poate rămâne în neascuns nepermis de mult (nu mai ţine cont de limitele clipei). Această „insistenţă” în prezent este adikia (nedreptatea). Un exemplu al „insistenţei” în neascuns este cel din Antigona lui Sofocle, unde Antigona şi Creon se află în conflict. Fiecare încearcă o profilare maximă, o realizare completă a propriului proiect, în dauna celuilalt. Antigona încearcă să-şi îngroape fratele şi să fie astfel sora perfectă, dar nerespectând legea dată de Creon. Acesta din urmă încearcă să fie conducătorul perfect şi este nevoit să o pedepsească pe Antigona. Tragicul constă în faptul că, mulţumită exceselor, cele două personaje plătesc pentru profilarea maximă pe care au încercat-o renunţând la acea „dare de seamă” sau respect (tisis) proprie măsurii ce domneşte între fiinţări: Antigona moare, iar alături de ea moare şi fiul conducătorului.
Referinţe bibliografice:
1. Bogdan Mincă – Scufundătorii din Delos . Heidegger şi primii filosofi, Humanitas, Bucureşti, 2010
2. Hans-Georg Gadamer – Heidegger şi grecii, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1999
[1] Bogdan Mincă, 2010, p. 471 sq.
[2] Gadamer, 1999, p.22 sq: „În finalul Eticii nicomahice se vede mult mai bine că viaţa teoretică, forma cea mai înaltă de viaţă, este o viaţă a zeilor şi că pentru oameni există numai o viaţă bazată pe practică, în care ridicarea la viaţa teoretică este posibilă ca un fel de potenţare. Separarea teoriei de practică nu poate să existe în definitiv. Acesta este motivul pentru care Aristotel poate să spună că toţi oamenii aspiră de la natură către ştiinţă. Aspiraţia este aici o primă privire (Hinsehen) din care mai apoi se dezvoltă privirea pură”.
[3] Heidegger, GA 5, p.349, 1977 apud Mincă, 2010, p.80
[4] Mincă, 2010, p. 89
[5] Mincă, p.96
[6] Ibidem, notă de la p.96
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu