„Din lumea Sofiei” se intoarce pentru 2015-2016


Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării organizează Concursul de eseuri filosofice „Din lumea Sofiei”, ediția a treia, destinat elevilor de liceu de clasa a XII-a și cu beneficii directe pentru elevii care doresc să devină studenți la Filosofie începând cu anul universitar 2015-2016.
Autorii celor mai bune zece eseuri vor fi premiați cu asigurarea unor locuri speciale la admitere, în sesiunile iulie și septembrie 2014, la specializarea Filosofie a Universității de Vest din Timișoara.

Metodologia pentru concurs o gāsiți aici:

Eseu din Lumea Sofiei


Dacă pasiunea pentru artă și educarea gustului estetic reprezintă un mod 

de viața suficient

Bancuta V. Iuliana


Când îl descrie pe Adrian Leverkühn, Thomas Mann vorbeste despre el ca despre un
spirit pasional, care pune în slujba muzicii întreaga sa fiinta, timpul si energia sa. Tot astfel
când este descrisa personalitatea lui Paganini, a lui Beethoven, a lui Michelangelo sau Van
Gogh. Scriitorii care au fost fascinati de personalitatile artistice au conturat portrete
interesante ale acestora. Arta lor era rezultatul unei cautari si al unui zbucium interior care
semana cu o mare în furtuna. Marile opere de arta sunt însufletite de spiritul artistilor care le
au creat. Este neîndoielnic ca pentru acesti oameni, pasiunea pentru arta a fost un mod de
viata. Nu stim daca si suficient. Marii creatori de arta au fost adesea vizionari, mistici, uneori
profund religiosi. Acest fapt reiese si din temele operelor lor, dar si din tipul de viata pe care
au dus-o. Bach nu ar fi putut crea muzica sa fara puternice sentimente religioase si nici
Michelangelo nu ar fi putut picta Capela Sixtina daca nu ar fi avut credinta în Dumnezeu.
Acesta problema a suficientei este însa una delicata. Marii creatori de arta nu au fost niciodata
multumiti. Operele lor, rezultatul unor cautari profunde, a unui efort urias si laborios nu i-au
multumit pe deplin.

În abordarea problmaticii date vom analiza succint doua puncte de vedere asupra esteticului,
cel al lui Kierkegaard si al luiWittgenstein.


Contribuța pe care o aduce Sø ren Kierkegaard la înțelegerea existenței umane, la atitudinea
pe care trebuie sa o aiba omul în fa.a lui Dumnezeu si la redefinirea unor concepte teologice
si filosofice este remarcabila. Cel mai impresionant aspect privind teoriile sale despre stadiile
existen.iale pe drumul vie.ii este acela ca a si trait o mare parte din ideile pe care la va asterne
pe hârtie, altfel spus, întreaga opera pe care a creat-o s-a nascut dintr-o profunda pasiune
pentru în.elegerea existen.ei umane. Fiecare om se afla într-un stadiu de existen.a, numite de
el estetic, etic si religios.

Acestea nu sunt expuse întâmplator, iar ordinea lor este foarte importanta pentru în.elegerea
gândirii kierkegaardiene, cu atât mai mult cu cât trecerea dintr-un stadiu într-altul nu este una
ra.ionala (adica, nu se poate ca cineva sa calculeze scrupulos ce ar câstiga daca ar trece dintrun
stadiu într-altul, si care ar fi conjunctura favorabila sa-i înlesneasca acest lucru), ci se face
printr-un „salt” existen.ial, salt ce are o natura indeterminata si nu este nici o stiin.a care sa ne
arate natura si originea acestui salt. Totodata, saltul existen.ial are si menirea de a accentua
„însemnatatea vesnica a clipei” si constientizarea op.iunilor pe care le face omul. Daca în
stadiul estetic, „insul” traieste si doreste clipa, pentru clipa, în stadiul etic, individul .ine cont
de continuitatea timpului, si i se conformeaza, iar în stadiul religios, care este si cel
mai important, omul traieste si se raporteaza numai la existen.a transcendenta, la Dumnezeu.
Însa, nu to.i oamenii ajung în stadiul religios, ci o buna parte se mul.umesc sa traiasca în
stadiul estetic, pierzându-si via.a cu nimicuri si hranindu-si doar pornirile instinctuale. Omul,
care traieste estetic, este cel care fructifica la maxim placerea clipei, iar principiul dupa care
se ghideaza un astfel de om în via.a este acela de a „gusta deplin din nectarul vie.ii”. Dorin.a
de a trai clipa este data si de faptul ca momentele de placere intensa pe care le da via.a sunt
asa de rare, încât, omul ce traieste în aceasta sfera estetica a vie.ii nu pregeta la a-si înfaptui
fanteziile. Splendoarea, divinul esteticului consta tocmai în a nu te atasa decât de ceea ce este frumos.
Însa arta nu este surprinderea a ceea ce numim stadiul estetic, desi în întelegerea gustului
artistic este important sa facem aceasta trecere în revista a esteticului kierkegaardian. Arta
este impregnata adesea de dimensiunea tragica, specifica stadiului religios. De pilda, pictura
apare adesea pentru marii creatori ca modalitate de a exprima sentimentul ca esti pe lume si
nu apartii acestei lumi.

Plecând de la aprecierile kantiene privind judecata de gust, judecata a facultatii de judecare
estetica, Wittgenstein îsi propune sa analizeze o serie de expresii care se înscriu în ceea ce
numim apreciere estetica, gustul estetic. Exista criterii obiective pentru gust? Una si aceeasi
expresie poate avea surse diferite, poate apartine artei sau domeniului culinar. Pot analiza cu
aceeasi expresie (care exprima placerea) o bucata muzicala si o mâncare buna. A face o
judecata estetica, spune Wittgenstein înseamna a face aprecieri potrivit unor reguli, iar atunci
când învatam regulile, judecata devine din ce în ce mai rafinata. Cuvinte ca “încântator”,
(“frumos”, “delicat”) sunt mai întâi folosite ca interjectii, apoi ele sunt foarte rar folosite si de
multe ori lipsesc din comentariile esteticienilor. Foarte adesea Wittgenstein foloseste o
metafora a croitorului pentru a desemna tipul de actiune pe care o presupune aprecierea
estetica: un critic de arta, un om care apreciaza estetic o opera este asemenea unui croitor. Un
croitor este un specialist, croieste bine, el nu zice: “Asa e frumos, asa trebuie facut acest
costum“ ( Asa trebuie pictat acest tablou sau asa trebuie interpretata aceasta piesa muzicala),
nu, el este un om care croieste bine si pur si simplu este multumit. El este cel care stie când sa
se poarte reverele mai largi sau hainele mai strâmte si faptul ca haina este croita astfel îl face
pe el multumit. “Operele de arta le pot clasifica astfel: la unele ma uit de jos, iar la altele ma
uit de sus”, si perspectiva este de fiecare data alta. Cuvintele pe care le numim expresii ale
judecatii estetice joaca un rol foarte complicat, dar foarte bine determinat în ceea ce numim
cultura unei epoci. A descrie folosirea lor sau a descrie ce se întelege printr-un gust cultivat,
înseamna a descrie o cultura. De aceea, este foarte importanta judecata estetica. Ceea ce ne
nemultumeste din punct de vedere estetic presupune un de ce, o explicatie si nu o cauza.

Estetica nu este stiinta, nu în felul în care este fizica, psihologia sau mecanica, adica nu cauta
sa înteleaga felul în care functioneaza un mecanism, opera de arta nu este un mecanism si nici
creatorul ei nu este parte a unui mecanism. Dar, spune Wittgenstein, este foarte importanta
totusi corectitudinea într-o apreciere. “Nu interjectiile pe care le foloseste cineva arata ca el
este un cunoscator (al artei), ci felul cum alege, selecteaza etc. O apreciere trebuie facuta în
cunostinta de cauza. “Dar în cazul unei catedrale gotice (sau al unei simfonii de Beethoven)
nu vorbim despre corectitudine. Ceea ce facem atunci când o apreciem nu este sa o gasim pur
si simplu conforma cu o regula. Ea este ceva cu totul diferit. Întregul joc de limbaj pe care îl
presupune aceasta este ceva cu totul diferit.”

Revenind la metafora croitorului, Wittgenstein spune: cum arat ca un costum îmi place? Prin
aceea ca îl port des, îmi place sa fiu vazut îmbracat în el etc.
În ceea ce numim arta se manifesta persoana care poseda capacitatea de a judeca.
A analiza opera de arta înseamna a avea acces la un set de reprezentari care sunt ale unui
acord între specialisti. Pentru ca pictura si arta în general este cea care a influentat
reprezentarea despre lume si nu invers. Rasariturile de soare si marinele pictate au facut
oamenii sa le vada si aevea. Dar mai întâi ele au fost vazute de un pictor care le-a asternut pe
pânza. Apoi si alti oameni au vazut ca el.

A avea pasiune pentru arta înseamna a intra în acel tip de experienta în care se reveleaza ceva
ce nu a mai fost vazut si înteles de nimeni. Vizibilitatea presupune o tehnica pe care artistul o
descopera sau o învata de la altii. Apoi opera devine filtrul tuturor. Ea este supusa aprecierilor
critice, ea este la îndemâna judecatii estetice. A fi educat în spiritul artei, înseamna a avea
acees la aceasta lume de prim ordin a artistului, de care omul care nu are acces la arta nu are
cunostinta. Educarea gustului estetic este un mod de a complica, largi, îmbogati universul
perceptibil, înseamna deschiderea unor ochi suplimentari.
Î
n eleborarea eseului, cuvântul cel mai dificil ni s-a parut « suficient ». El duce spre o
cantitate, spre un cât. Efectul aprecierii estetice trebuie sa fie multumirea. O opera de arta este
frumoasa daca ea ma multumeste. Deasemnea, este la fel de adevarat ca, daca sunt
nemultumit, poate sa nu fie din pricina operei de arta. Inovatorii în domniul artistic au
nemultumit pe multi la început, unii au obosit, s-au contrariat, s-au înspaimântat chiar.


În concluzie, putem spune ca pasiunea pentru arta si educarea gustului estetic constituie si nu
un mod de viata suficient. Exista diverse tipologii umane: artistul, sfântul, boemul, moralistul
etc. Pentru artist, cu siguranta nu exista alta cale decât opera. Fara culori, fara muzica, fara
dans, artistul se ofileste, se îmbolnaveste, moare. Pentru artist, creatia este viata.
Bibliografie :

Alois Riegl - Istoria artei ca istorie a stilurilor, Editura Meridiane, Bucuresti, 1998;


Benedetto Croce - Estetica, vol. Istorie, Editura Moldova, 1996;


Daniel Bâlba-Receptarea în România a unui gânditor danez , Retragerea
comunicatorului -http://reviste.ulbsibiu.ro;

Sø ren Kierkegaard -Scrisoare catre un prieten, Editura Masina de scris, Bucuresti,
1997;

Sø ren Kierkegaard -Frica si cutremur, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002;


Ludwig Wittgenstein -Lectii si convorbiri despre estetica, psihologie si credinta
religioasa, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993.

Eseu din Lumea Sofiei

Identitate vs. alteritate
de POP ALEXANDRA DENISA

Identitatea de sine este o temă studiată de numeroşi filozofi. Pe parcursul vieţii încercăm să descoperim cine suntem, care sunt preferinţele noastre şi cum ne raportăm noi la cei din jur. Întotdeauna ne vom putea întreba dacă ne cunoaştem cu adevărat deoarece ne surprindem pe noi înşine cu diferite atitudini şi concepte noi. La fel este şi cu ceea ce ne place, mereu vom găsi în viaţă lucruri noi care să ne stârnească intesesul. Când vine vorba de ceilalţi, trebuie să hotărâm dacă luăm sau nu în considerare părerea lor, deoarece cuvintele lor adesea ne pot afecta.


John Locke, prin conceptul de indentitate care are în vedere principiul individuaţei, enunţă că fiinţa « este identică cu sine dacă există într-un anumit loc şi într-un anumit timp ce nu pot fi comune pentru alte fiinţe asemănătoare. Se poate spune că plantele şi animalele sunt identice cu sine, în măsura în care sunt aceeaşi alcătuire ».[1] Teoria lui Locke denumeşte doar identitatea de materie, de substanţă, nu este avută în vedere facultatea raţională a omului. De aceea, el propune conceptul de identitate personală, unde, prin persoană, se înţelege fiinţa raţională care gândeşte şi este responsabilă de actele sale. « O persoană este o fiinţă capabilă de conştiinţă, prin urmare o persoană este identică cu sine dacă prin aceeaşi conştiinţă poate repeta idei despre acţiuni trecute şi idei despre acţiuni prezente »[2].

Şi alţi filozofi au reflectat asupra conceptului de identitate şi, adesea, reflecţia filozofică asupra identităţii a precedat reflecţia psihologică. Discursul filozofic asupra identităţii începe cu Descartes. Principiul lui faimos cuget, deci exist i-a determinat pe mulţi să se întrebe ce este acest eu şi dacă se poate ajunge la o definire a eu-lui pornind de la îndoială.

Hegel respinge filozofia carteziană, presupunând că noi nu ne îndoim întotdeauna şi că nu suntem întotdeauna conştienţi. Hegel încearcă să arate că spiritul/mintea devine conştiinţă numai atunci când întâlneşte un alt spirit/minte. „Un Geist tinde să-l controleze pe celălalt deoarece până în acel moment nu a întâlnit decât unelte pentru propriul folos. Urmează o luptă pentru dominaţie, care duce la stăpânire şi la sclavie”[3].

Nietzsche, care în anumite sensuri a fost influenţat de Hegel şi care l-a respins în alte sensuri, propune în Ştiinţa veselă respingerea "atomismului sufletului"[4]. Nietzsche a presupus că sufletul este o interacţiune de forţe, ceva supus continuei schimbări, foarte îndepărtat de sufletul nemuritor afirmat de Descartes şi de tradiţia creştină. Din multe puncte de vedere, "construcţia sufletului" nietzscheană se aseamănă cu constructivismul social modern.

Pe urmele lui Nietzsche, Martin Heidegger a reflectat la problema identităţii. Pentru Heidegger, oamenii îşi formează cu adevărat o identitate doar după ce se confruntă cu moartea. Moartea permite oamenilor să aleagă dintre sensurile construite social în lumea lor şi să îşi îmbine o identitate finită din infinitatea sensurilor. „Pentru Heidegger, cei mai mulţi oameni nu pot scăpa de ei, de o identitate construită social a felului în care omul trebuie să fie, creată în mare măsură într-o încercare de a scăpa de moarte prin ambiguitate”[5].

Fiecare om are nevoie să se descopere, să îşi găsească eul care adesea este considerat ca şi o persoană adânc îngropată în fiinţa noastră. După părerea mea, suntem nişte mecanisme atât de complexe încât e nevoie de o perioadă de câţiva ani ca să dăm la iveala tot ce înseamnă noi ca persoane.

O caracteristică care ne face diferiţi este faptul că avem preferinţe care ne definesc, adesea o persoană fiind recunoscută după ceea ce îi place să facă. În funcţie de activităţile noastre, ni se oferă o indentitate. Aici intervin şi persoanele din jur, deoarece lumea ne pune o etichetă. Preferinţele nu sunt dobândite, ne naştem cu ele, de mici găsim că anumite lucruri ni se par mai frumoase decât celelalte. Asta arată cât de diferiţi poate fi oamenii şi faptul că diferenţele acestea sunt importante. Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar prefera acelaşi fel de mâncare sau am îmbraca aceeaşi haină? Când cineva afirmă că suntem diferiţi ar trebui să considerăm acest lucru un compliment pentru că înseamnă că eşti unic. Oricât de mult ne străduim, niciodată nu vom ştii sigur ce se ascunde în mintea umană. Dupa părerea mea, acest lucru este benefic pentru că tot timpul vei descoperi ceva palpitant cand vine vorba de o persoană din jurul tau. Felul în care gândesc celelalte persoane ni se poate parea interesant şi, chiar ne captează interesul, încercand să le cunoaştem. Setea de cunoaştere este ceea ce ne face unici, dornici să descoperim ce fel de persoane se află în jurul nostru.

Chiar dacă două persoane gândesc diferit, există la ele anumite detalii care seamană. Diferiţi, dar într-o oarecare măsură la fel. Ca oameni, putem spune că diferenţele ne fac unici, dar asemănările ne aduc mai aproape de unitate, de bucuria de împărtaşi cu cineva ceva. Omul este social şi comunităţile din ziua de astăzi dovedesc acest lucru. Omul nu este singur şi nu va fi niciodată atâta timp cât barierele sociale pot fi dărâmate.

In concluzie, pot afirma că omul este cea mai complicată fiinţă de pe pămant, dar, printr-o gândire corectă, poate fi foarte uşor de înţeles. E nevoie doar de timp, şi poţi descoperi cine eşti tu şi ceilalţi din jurul tău, surprinzând diferenţele dar şi asemănările care, în cele din urmă, ne aduc împreună. Ambele sunt importante, deoarece te definesc pe tine ca persoană.

NOTE:
1 Filosofie tip A, Manual pentru clasa a XII-a, Autori: Nicolae Stan, Paul Marinescu, Ed. Economică Preuniversitaria, 2002, Bucuresti, p.22
2 ibidem, p.23
3 ro.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Nietzsche
4 ro.wikipedia.org/wiki/Georg_Wilhelm_Friedrich_Hegel
5 ro.wikipedia.org/wiki/Martin_Heidegger

Eseu din Lumea Sofiei

Despre libertate
de PAŞCA ANDREI


Ce este libertatea? De ce ne raportăm la această noțiune, și, mai mult, de ce am raporta-o la un întreg și nu la nivel individual?

Conștiința umană damnată lucidității a creat prin compensație această utopie, captivă fiind între etică și morală. Bariera dintre bine și rău, dar și nevoia de integrare într-o societate, mă fac să cred că au dus la apariția acestei idei. Cât este de imoral actul de a fura, înfăptuit de o femeie? Și totuși, cât de moral devine acest act dacă admitem că femeia are copii, nu are o casă și are o situație financiară precară? În lipsa unei alte opțiuni, devine acest fapt etic? Deducem deci, că nu putem trasa o linie clară între moral și imoral. Albul și negrul se contopesc într-un gri șters.

Trăim astfel într-o lume a convingerilor iraționale date de nevoia de a simplifica lucrurile. Paradoxal, spiritul intuitiv, cogniția logică și chiar spiritul investigativ al omului sunt cele care au creat aceste concepte relative. Omul, în momentele sale de orbire, își raportează libertatea la lumea exterioară. De exemplu, filosoful John Stuart Mill descrie libertatea ca fiind relativă, depinzând deopotrivă de raporturile dintre individ și societate, dar totodată de raportul cu sinele. Un alt filosof, Isaiah Berlin, afirmă că nu există o libertate raportată la un întreg, ci doar libertate individuală.

Ca oameni, am creat drepturi și obligații, ne-am ierarhizat societatea, am admis ideea existenței divinității ca și un postulat, ne ghidăm viața după un plan bine stabilit și anticipat, încercăm sa intuim viitorul. Putem spune astfel că libertatea nu este altceva decât un concept creat pentru compensarea faptelor noastre, un concept folosit după bunul plac în funcție de necesități, dar niciodată cu adevăr împlinit sau realizabil. În timpuri preistorice, preocuparea esențială se reducea la hrană și supraviețuire. Am reușit să cucerim lanțul trofic, să controlăm ecosistemul, să tulburăm echilibrele naturale, pentru a elimina aceste probleme și deci, pentru a ne asigura continuitatea speciei. Cu toate acestea, murim pe dinăuntru, cream noi probleme, mai ample, mai greu de rezolvat. Omul devine captiv în propria-i cușcă, captiv în lumea creată de el. Devine captiv într-o foaie albă de hârtie pe care o umple cu unduiri neglijente de cerneală ce formează cuvintele frustrării. Îşi ține socoteala lucidității în cerneală precum un deținut numără anii pe pereții încăperii…și numim aceasta libertate de exprimare.

În acest context, se pun diverse probleme. De exemplu, pe baza legii, oamenii au dreptul la liberă convingere politică. Astfel, înființarea unui partid politic de tip totalitarist este etică, precum și aderarea adepților ideologiei respective în acesta. Ce facem totuși dacă acest partid ajunge la putere iar propria noastră părere va fi interzisă odată cu dreptul la liberă exprimare? Din perspectiva libertății, am permite înființarea unui astfel de partid, conștienți fiind de posibilele consecințe? De aici deducem circularitatea ideii de libertate, și imposibilitatea garantării acesteia pe deplin.

Ca umanitate, am încercat să ne imaginăm universul, lucru pe care doar o conștiință umană îl poate face, am creat noțiunea de univers și, într-un moment lipsit de inspirație, ne-am întrebat ce este universul. Așa am ajuns să tânjim la libertate. Conform acestui raționament, majoritatea conceptelor după care trăim sunt inexistente, produse ale imaginației, platitudini, lucruri intangibile în jurul cărora gravităm hipnotic. Ne îngrădim în propria lume pentru a tânji după libertate, pentru a ne convinge că ea chiar există. Și cât de complicat devine ceva atât de simplu! Nietzsche afirma că trebuie să ne lepădăm de divinitate pentru a găsi libertatea. Consider că ar trebui să ne lepădăm de libertate, de premisa existenței acesteia pentru a ne putea apropia mai mult de esență. În ceea ce privește factorii externi, nu vom putea fi liberi niciodată. Date fiind acestea, este imposibil să raportăm un eventual concept de libertate la un întreg, la omenire, ci eventual doar la un nivel individual. 

Obiectiv, consider că existența umană și condiția ei fac imposibilă libertatea. Prin întoarcerea la sine ar trebui să ne apropiem de ceea ce credem că ar însemna esență și libertate, însă oamenii sunt pedepsiți de propria conștiință. E nevoie totuși să admitem faptul că, în lipsa conștiinței, existența ar fi supusă legilor haosului. Principiul de bază al vieții ar fi selecția naturală, ceea ce ar duce la dispariția speciei umane și, odată cu aceasta, și dispariția conceptului de libertate. Dacă ar fi să analizăm, nu am putea identifica decât în proporții insignifiante individul cu o conștiință proprie. Ne naștem cu un subconștient colectiv, programați să îl preluăm. Putem spune că nici chiar părerile pe care le avem nu mai sunt proprii ci doar împrumutate, concepții inventate, prefabricate pe care ni le atribuim. De exemplu, am învățat de mici că nerespectarea poruncilor divine este un păcat. Nu am fost întrebați ci am fost învățați că divinitatea există. Astfel, propriile gânduri ne sunt cenzurate de frica vreunui păcat. Și totuși, cum ar fi viața fără divinitate? În prezent, singura șansă de a afla, ar fi eradicarea rasei umane și repopularea pământului. Chiar și cu aceste măsuri, aș putea garanta că, în cursul evoluției, oamenii noi apăruți vor inventa o nouă divinitate la care să își raporteze conștiința. Din această cauză, trebuie să acceptăm că suntem captivi în sine și în idei, în nevoia de satisfacere a cunoașterii necunoscutului și a incapacității de a o face. Până la urmă, chiar și Iona, poate fi considerat un învingător? Limitat de condiția umană dar și circularitatea existenței, el iși spintecă abdomenul, se întoarce la sine. A găsit oare libertatea în sine sau a pierdut lupta?

Cu toate acestea, consider că libertatea nu există cu adevărat, nu este materială decât prin cerneala stiloului meu, singura formă de concretizare a ei. Pot să spun astfel că nu putem garanta libertatea tuturor oamenilor, neputând să garantăm libertatea nici la nivel individual, noi fiind captivi în propria noastră luciditate.


Eseu din Lumea Sofiei

Filosofie vs. religie
de PĂŞCUŢ MARCELA

Imaginaţi-vă că aveţi în faţa voastră un şifonier. Un sifonier închis. Îl puteţi vedea pe din afară şi puteţi spune despre el că este din lemn natural, că e furniruit, că aparţine unui anumit stil, că se potriveşte (sau nu) cu mobilierul din camera în care vă aflaţi …

Descrierea - pentru cei mai mulţi - se opreşte la suprafaţa lucrului cercetat. Însă, există oameni care nu se mulţumesc cu atât. Vor să cunoască amănunte de tot felul: masa şifonierului, fibra lemnului, atelierul şi echipa de meşteri care l-au lucrat, dacă a fost transportat cu grijă la locul lui, hainele care sunt depozitate în interior – dacă sunt noi sau vechi, dacă sunt ale lui, ale ei sau ale copiilor, dacă gospodina a uitat să schimbe pliculeţele anti-molii anul acesta …

Sunt alţii, care, după ce au cunoscut toate aceste lucruri, le pun în relaţie unele cu altele şi le compară cu realitatea altor dulapuri pe care le-au cercetat: astfel sunt eliminate defectele, sunt puse în valoare avantajele ergonomice, apar invenţiile, are loc progresul uimitor şi se schimbă moda trecătoare …


Filosofia, caută să înteleagă omul, să îl cunoască. Şi totusi, există un nivel superior, un alt unghi din care putem privi aceeaşi realitate, care îşi propune să oblojească sufletul nostru … bolnav! Bolnav de contradicţia pe care numai religia o poate rezolva: suntem nemuritori cu sufletul şi muritori cu trupul. Zbaterea care decurge de aici nu poate fi rezolvată numai prin cunoaştere – unitatea contrariilor (materia însufleţită) are nevoie de tratament specific. Sufletul are nevoie de contactul direct cu Creatorul.

Îmi aduc aminte de faptul ca atunci când eram mică, mereu îi adresam tatălui meu faimoasa întrebare : « Ce a fost mai întâi, oul sau găina ? » Nu ştia cum să-mi raspundă sau care e adevăratul răspuns, însă mereu mă trimitea la Cartea Sfântă, Biblia, unde găseşti răspunsuri la multe întrebări.

În Geneza (Facerea), ne este exemplificată crearea lumii, şi cum Dumnezeu a creat animalele. De aici deducem că prima dată a facut găina, ca pe urmă, ea să ofere duplicarea speciei prin facerea oului. Iată cum unele întrebari au răspunsul în Cartea Sfântă, cum religia, credinţa, te ajută să înţelegi unele lucruri, să găseşti răspunsuri la unele întrebări.

Religia şi filosofia sunt două domenii care se înrudesc îndeaproape. Filosofia se compune din cuvintele greceşti filos - iubitor şi sofia – înţelepciune; e un drum pe care, dacă îl parcurgem, putem ajunge la cunoaşterea adevărului. Religia tinde să descopere marile mistere ale lumii invizibile, ea este cu adevărat mare, fiindcă adânceşte materia, trece peste domeniul material străbătând întreaga inerţie, ajungând în sferele mari, cereşti, de unde contemplă opera nesfârşită a dumnezeirii, marea taină a lumii acesteia.

Omul zilelor noastre nu mai poate rămâne strict în domeniul ştiinţelor, ştiinţele sunt limitate, trebuie să treacă peste barierele prea înguste ca să poată să ajungă la ultima cauză. Filosofia, prin esenţa ei, lărgeşte foarte mult domeniul intelectual, dă posibilitatea omului ca să aibă o concepţie largă despre lume, despre fenomenele vieţii umane. Marii gânditori ai umanităţii începând cu Platon, Aristotel, Bacon, au căutat să armonizeze, pe cât este posibil, filosofia cu religia. Şi, nimic în lume nu este mai frumos decât căutarea adevărului cu ajutorul religiei - anume cunoştinţa dobândită cu puterea spiritului.

Religia, cu puterea credinţei, ne întăreşte raţiunea. Există o îmbinare, un acord minunat al raţiunii şi al spiritului, al materiei şi al sufletului - filosoful şi omul religios le înţelege pe deplin, atât filosofia, cât şi religia având acelasi rol umanitar - acordul ultim cu divinitatea.

De multe ori, noi oamenii, mergem pe un drum bine stabilit, raţiunea noastră ne conduce pe o anume cale a binelui, dar, în drumul străbătut, întâlnim răul. Atunci luptăm din răsputeri ca sa învingem, să înlăturam răul, iar spiritul nostru trebuie să fie treaz.

Trebuie să distingem bine manifestările bune de cele rele, libertatea de tiranie, întelepciunea şi răsplata faptelor viitoare. Religia ne îndeamnă la săvârşirea lucrurilor bune, fiindcă în lumea în care trăim nu suntem decât robii unor anumitor deprinderi rele. Din această prăpastie trecătoare, vom trece în lumea infinit de bună a lui Dumnezeu, dacă urmăm calea cea bună.

Filosofia şi religia ne dau icoana clară a lumii şi, în limita realizarii spirituale, putem câştiga o existenţă mai bună, mai fericită.

În concluzie, în viaţă ai nevoie şi de filosofie, dar şi de religie, pentru a putea vieţui pe acest pământ, pentru a putea ieşi cu capul sus din anumite situaţii în care suntem puşi cu toţii în viaţa de zi cu zi.

Eseu din Lumea Sofiei

ECHILIBRU
de Moga Larisa Geea

Pentru a fi liber, omul trebuie sã cunoascã trei aspecte importante care îi contureazã şi delimiteazã existenţa: identitatea de sine, preferinţele personale, judecata celorlalţi. Pentru a contura implicaţiile acestui „cerc vicios” asupra omului, trebuie sã avem în vedere conceptul libertãţii ca un mod de a fi, ca un scop al cãutãrilor si rãtãcirilor omului în labirintul care ni-l impune viaţa. Libertatea reprezintã treapta cea mai de sus a existenţei spre care omul tinde, adicã independenţa de sine în raport cu lumea înconjurãtoare. Însã, pentru a ajunge la acest nivel este necesarã parcurgerea unor etape întru iniţerea spiritului şi al sufletului. Doar în felul acesta, omul s-ar putea considera cu adevãrat liber.

Aceste etape pot fi interpretate din nenumãrate puncte de vedere.Mã voi raporta la trei variabile importante care semnificã punctul de plecare. În primul rând, trebuie construitã o bazã dualã, fundaţia deasupra cãreia fiecare om clãdeşte ceva, îşi construieşte existenţa. Ceea ce s-ar putea numi „casã”, pornind de la citatul des utilizat „casã dulce casã”, ar fi în acest caz omul în ansamblul sãu: sentimentele, afectivitatea, ideile, gândurile, preferinţele, mediul înconjurãtor, oamenii de care se înconjoarã. Însã, ceea ce este cu adevãrat o provocare este cunoaşterea deplinã a acestor elemente care ne individualizeazã. Pentru a pãşi în interiorul acestei case trebuie sã fim conştienţi de urmãtorii factori care constituie baza: exterioritatea fiinţei noastre, adicã judecata celorlalţi, şi interioritatea fiinţei noastre, aceasta fiind precedatã de influenţa celor din jur, noi cunoscându-ne pe noi înşine prin raportare la ceilalţi si la lumea înconjurãtoare.

Timpul este un concept abstract conform cãruia ne construim un anumit nivel de cunoştiinte. Ceea ce pentru unii ar putea însemna câteva minute, pentru alţii aceste câteva minute se scurg mult mai încet, conferind impresia a zeci de minute. Aceastã percepţie asupra timpului este marcatã direct de elementele exterioare fiinţei noastre, acestea fiind filtrate prin propria subiectivitate.

Ce reprezintã subiectivitatea, interioritatea fiinţei noastre? În ce mãsurã ne influenţeazã exterioritatea fiinţei noastre în perceperea nu numai a timpului, dar si a întregii lumi sau a cunoaşterii identitãţii de sine? Pentru a înţelege esenţa tuturor acestor elemente definitorii omului,trebuie în primul rând sã ne concentrãm asupra actului de cunoaştere a exterioritãţii noastre. Din totdeauna omul a fost preocupat de stãpânirea, adicã deplina cunoaştere a lumii înconjurãtoare si descifrarea misterelor existenţiale. Totuşi, aceastã sete de cunoaştere se produce tocmai datoritã lanţului de reacţii (nenumãrate alte întrebãri) declanşat prin adresarea unei prime întrebãri puse nouã înşine. Sã luãm de exemplu întrebarea: „Cum s-a creat universul?”, al cãrui rãspuns (unul dintre multele posibile) oferit de ştiinţã este Big-Bangul, deschide o paletã diversificatã de întrebãri formulate, în interiorul nostru, dintr-o curiozitate nãscutã exact din rãspunsul iniţial. Astfel, putem afirma faptul cã omul încearcã „marea cunoaşterii” prin raportare directã la universul înconjurãtor cu care interacţioneazã. Însã, în funcţie de felul în care fiecare om îşi imagineazã viaţa în ansamblul ei, dar şi lucrurile care îl pasioneazã şi îi conferã impresia unei vieţi împlinite, acesta îşi dã ca şi rãspuns la întrebãrile existenţiale concluzia a ceea ce a dobândit de-a lungul vieţii. Sã luãm drept exemplu fiul unui
renumit om de afaceri, care a avut mereu ceea ce şi-a dorit. Acest bãiat va avea întotdeauna drept rãspuns ideea unei vieţi în care omul a profitat de inteligenţa sa prin crearea unei vieţi pe pãmînt care sã îi permitã sã ducã o viaţã plinã de extravaganţe materiale. Spre deosebire de acest bãiat, existã un om care s-a nãscut într-o ţarã mai puţin dezvoltatã din punct de vedere economic. Acest bãrbat şi-a petrecut întreaga viaţã încercând sã-şi dezvolte interioritatea, adicã spiritul, cunoaşterea de sine, prin descoperirea universului înconjurãtor; acest om reprezintã echilibrul omului cu universul si dobândirea libertãţii absolute. Actul de cunoaştere al universului se raporteazã, astfel, la acumularea de informaţii şi stocarea lor în diferite categorii. Aceste categorii acţioneazã în mod direct, prin acţiunile conştiente ale omului, dar şi în mod indirect, prin acţiunile determinate de cãtre subconştient. Tocmai din aceastã cauzã, putem afirma cã, evenimentele exterioare nouã ne definesc caracterul, prin modul nostru propriu şi unic de a le filtra; de aceea, pânã şi întrebãrile care ni le adresãm nouã înşine diferã de la om la om.

Cum putem sã definim identitatea de sine? Pentru a atinge acest nivel al libertãţii depline nu este de ajuns doar sã fim preocupaţi de cunoaşterea lumii, deoarece categoriile de stocare a acestor informaţii observate reprezintã un ansamblu de caracteristici morale, psihologice, afective, sentimentale, pe care omul le acumuleazã în timp. Cunoaşterea lumii înconjuratoare reprezintã exterioritatea fiinţei, dar pentru a înţelege în ansamblu pasiunea omului de a cunoaşte trebuie sã ne raportãm şi la actul de autocunoaştere, care ilustreazã interioritatea omului. Datoritã acestor variabile de caracterizare si individualizare, oamenii se deosebesc între ei. Însã, deoarece nu existã un rãspuns unic la întrebarea „Ce scop au oamenii în univers?”, existenţa umanã a creat un scop al omenirii: progresul continuu înspre realizarea unei vieţi pe pãmânt care sã satisfacã nevoile omului. De aici şi un alt rãspuns oferit de societate la întrebarea „Cum s-a creat universul?”, pe lângã cel ştiinţific, este cel spiritual, adicã religia. Totuşi, acest scop al omului pe pãmânt este perceput de fiecare într-un mod diferit, acest fapt fiind declaraţia unicitãţii fiecãruia dintre noi. Astfel, precedat de dobândirea unor calitãţi personale este actul de cunoaştere a sinelui. Aceastã cunoaştere de sine, sau identitate de sine, trebuie interpretatã ca o încercare a omului de conştientizare a sa şi de înţelegere a acţiunilor, atitudinilor, sentimentelor. De altfel, omul este condus de nevoia de autoevaluare, de autocaracterizare. Ceea ce face diferenţa între libertatea absolutã şi impresia libertãţii este scopul acestei evaluãri şi caracterizãri. De exemplu, un om care are ca şi scop perfecţiunea într-un domeniu oarecare, va încerca sã se situeze deasupra celorlalţi, prin raportarea directã la abilitãţile necesare pentru a excela, dar nu va reuşi sã atingã aceastã treaptã a libertãţii, decât atunci când va conştientiza faptul cã, ceea ce este important este, de fapt, dezvoltarea personalã, cu scopul de a fii un om mai bun, şi nu demonstrarea celorlalţi a nivelului personal. Aşadar, prin raportarea la mediul înconjurãtor, omul poate sã atingã o stare de echilibru atât in relaţia cu universul, dar şi în relaţia cu sinele; acest echilibru înfãţişeazã de fapt identitatea de sine.

Deşi toate aceste aspecte pledeazã pentru unicitatea fiecãrei fiinţe umane, existã, de asemenea, şi similitudini care se transformã în tipologii umane. Judecata celor din jurul nostru poate conduce atât la o informaţie beneficã pentru descoperirea universului şi înţelegerea omului,
cât la o informaţie dãunãtoare în lipsa identitãţii de sine, atunci când omul exclude din viaţa sa latura spiritualã, fiind preocupat de aparenţe, de beneficiile economice pe care i le oferã societatea. Normele promovate în interiorul societãţii sunt construite cu scopul de a înlãtura din viaţa oamenilor gândurile, acţiunile si faptele care pot dãuna celor din jur. Însã, aceste norme pot fi utilizate şi împotriva oamenilor, atunci când, prin intermediul valorilor şi ideilor promovate, se realizeazã o manipulare sentimentalã, economicã, politicã, care sã nu-i permitã omului sã se preocupe de interioritatea fiinţei sale. Acest lucru poate fi observat în medii, prin faptul cã ni se prezintã un ideal preconceput al frumuseţii, având ca şi urmãri dezinteresul oamenilor în raport cu felul de a fi a unui om, dar interesul pentru aspectul fizic, însã nu şi spiritual.

Pentru a se putea considera liber, omului îi este necesarã distrugerea acestei bariere construitã de cãtre societate, cu scopul de a accepta pãreri diferite, de a înţelege diversificaţia universului pe toate planurile si a o cultiva. Aşadar, putem afirma cã, într-o societate în care spiritualitatea omului nu este promovatã, izbânda identitãţii de sine intrã în contact cu lumea exterioarã, pe care omul a creat-o. Cu toate acestea, datoritã evoluţiei tehnologiei, omul are posibilitatea de a compara şi critica interpretãri diferite ale aceluiaşi eveniment sau fenomen. În functie de preferinţele personale, aceste informaţii se concretizeazã în interiorul nostru, iar acest lucru poate fi controlat de fiecare om în parte. Astfel, dacã învãţãm sã ne controlãm evoluţia individualã, putem sã ne dezvoltãm personalitatea şi sã învãţãm cel mai bun mod de a ne croi un drum în viaţã.

Identitatea de sine şi preferinţele personale fac parte dintr-un univers abstract, la fel ca şi timpul. Din aceastã cauzã, omul îşi petrece întreaga viaţã în încercarea de a obţine desãvârşirea, actul de cunoaştere nefiind o lecţie temporarã pe care o învãţãm pe parcursul a câteva ore, ci o preocupare permanentã. Astfel, putem vorbi, mai degrabã, despre o libertate spiritualã, sufleteascã, pe care omul o resimte atunci când este împãcat cu sine şi cu universul. Este vorba aici de stabilirea unui echilibru între ceea ce se întâmplã în jurul nostru (din care fac parte pãrerile celor strãini nouã), dar şi în interiorul nostru(identitatea de sine), aceste douã planuri fiind filtrate prin propriile preferinţe. Deoarece omul este o fiinţã complexã, este imposibilã o concretizare a acestor fapte, însã atmosfera creatã în preajma unui om care are identitatea de sine şi care este într-un perfect echilibru cu lumea în care trãieşte, este o atmosferã care se simte prin vibraţia puternicã a unei pãci interioare (aceastã pace interioarã trimiţând la conceptul libertãţii spirituale). Tocmai din aceastã cauzã, nu este de ajuns sã fim doar martori, ci trebuie sã contribuim la evoluţia pozitivã a omenirii prin descoperirea sinelui, dezvoltarea sinelui, iar apoi transmiterea şi promovarea continuã a acestor cunoştiinţe care şi-au pierdut însemnãtatea în timp. Nu trebuie ignorat planul spiritual, deoarece acesta ne conferã pacea sufleteascã, dar nici planul material, care ne asigurã un trai satisfãcãtor pe pãmânt. Aceste douã aspecte ale omului (raţiunea si sentimentul) trebuie îmbinate într-un armonios echilibru al fiinţei umane.

Eseu din Lumea Sofiei

Dacă egalitatea între oameni este posibilă sau nu, în condițiile libertății de acțiune.
de Spânu Anca Elena 

Conform Constituţiei: ”România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.”, însă valabilitatea acestui drept se păstrează doar în faţa legii, nu sunt sancţionate şi privirile dispreţuitoare ori gândurile nedrepte pe care oamenii le au unii faţă de alţii. Nu poţi cere oamenilor să-şi reprime dorinţa de superioritate, care este mult prea înrădăcinată în raţionamentul fiinţei umane pentru a putea fi eradicată, şi nu poţi cere celor defavorizaţi să nu-i invidieze pe cei cărora soarta le-a zâmbit blând. O societate care îşi atribuie egalitatea absolută între cetăţenii săi reprezintă o societate utopică, societate care va rămâne întotdeauna la stadiul de ideal. Pentru a înțelege ce face egalitatea dintre oameni posibilă, cred că este necesară o analiză a factorilor care o împiedică. Pentru a oferi o sentinţă clară întrebării „ Este posibilă egalitatea între oameni?”, trebuie făcută o incursiune în tipurile de inegalităţi sau discriminări care au fost combătute de-a lungul timpului, şi cele ce încă persistă şi macină societatea.

În trecut, erau beneficiarii educaţiei doar tinerii ale căror familii aveau posibilităţi materiale; se observă, astfel, nu doar o diferenţă între oamenii educaţi şi cei fără prea multă cunoaştere de carte, ci şi una de statut social, mai greu de învins. Timpurile actuale au reglementat situaţia, aprobând învățământul obligatoriu şi, deşi toată lumea are acces la informaţii, diferenţa între tinerii din mediul urban şi cel rural încă există. O diferenţă conduce mereu la alta. În trecut, aveau acces la educaţie tinerii, bărbaţi preponderent, din familii înstărite, reuşind astfel să distingem o diferenţiere în funcţie de sex, rasă şi statut social, o remediere adusă de timpurile prezente fiind evidentă, însă unele obiceiuri sunt greu de înlăturat. La fel cum nici lupii nu pot fi convinşi să supravieţuiască doar cu legume, nici oamenii nu pot face faţa unei egalităţi absolute, şi nici nu cred că şi-o doresc.

Trebuie menţionate şi discriminările rasiale, care astăzi se transformă în discriminări pozitive, statul fiind mai îngăduitor şi oferind unele beneficii persoanelor ce se încadrează în astfel de categorii, dar toată străduinţa statului şi a legilor nu o va face pe doamna din faţa mea, care aşteaptă să-şi cumpere bilet în gară, să nu-şi strângă geanta mai aproape de dânsa când de ea se apropie un copil de ţigan, cum nimic nu-l va opri pe un altul să-şi împartă mâncarea cu un câine fără stăpân. Discriminăm pentru că suntem discriminaţi. Nimic nu va împiedica un francez să-şi controleze buzunarele atunci când îi spun că sunt român, cum poate un loc de muncă va fi ocupat de un german şi nu de un francez, datorită faptului că germanii sunt cunoscuţi ca oameni muncitori şi nu petrecăreţi precum francezii, iar poate spiritualitatea unui ţigan va fi apreciată în defavoarea tuturor calităţilor celorlalte popoare. Nu ne deranjează niciuna din seminţiile lumii, atâta timp cât nu ne calcă ţara sau nu ne-o vorbesc de rău. Oricât de nemulţumită aş fi sau oricâte metehne i-aş găsi, atunci când un străin îmi vorbeşte ţara de rău, nu pot să nu mă simt ofensată.

Mircea Eliade se plângea în „Romanul adolescentului miop” că tot ce ar vrea să scrie a scris înaintea sa Giovanni Papini în cartea „Omul sfârşit”, oare asta îmi mai oferă mie dreptul, la peste o sută de ani de la nașterea lui Mircea Eliade, să mă plâng de aceleaşi lucruri? Aş putea acuza o discriminare de vârstă? Faptul că am descoperit singură legea lui Arhimede nu m-a făcut să capăt nicio importanţă, poate pentru că acest principiu este cunoscut lumii de ceva sute de ani, dar faptul ca m-am născut la 30 de ani în urma unui domn, nu-i dă dreptul să fie tratat mai politicos de vânzătoare decât mine. Copiii îşi aşteaptă nerăbdători maturitatea, iar adulţii îşi regretă copilăria, părinţii uită că au fost copii şi nimeni nu va fi niciodată mulţumit de vârsta pe care o are. Jean de la Bruyere afirma că „Patru lucruri avem mai mult decât credem: defecte, ani, datorii şi duşmani.”

Femeile au ajuns, de la statutul de fiinţe egale animalelor, „masculi mutilaţi şi imperfecţi” (Aristotel), sclave, „două braţe de lucru şi producătoare de copii” (G. Călinescu), la egalele bărbaţilor, dar se pare că acum vor să depăşească acest statut, nu se mulțumesc doar cu faptul că aleargă doar 700m în proba de rezistenţă, spre deosebire de bărbaţi, care sunt nevoiţi să alerge 1000m, acum sunt determinate să ocupe toate funcţiile de conducere, să domine toate ierarhiile, să se implice în politică, să renunţe la familii, dacă asta li se va cere. Se spune că femeile sunt egale cu bărbaţii, doar că femeile sunt un pic mai egale. Religii vechi de mii de ani, creştine ori islamice, monoteiste ori politeiste, clasează femeia ca soră a bărbatului, însă îi atribuie alte preocupări. Bărbatului i-a fost dat să aibă grijă de femeie, iar femeii sa aibă grijă de copiii săi, ceea ce încearcă oamenii să dovedească este că nu au nevoie unii de alții şi creează astfel dezechilibre. Femeile nu mai au nevoie de protecţia bărbaților şi se străduiesc să-şi răscumpere anii în care nu au fost tratate egal. Nu încurajez întoarcerea femeilor în bucătărie orivreo intenţie a bărbaţilor de a reveni la vechile obiceiuri, ţin doar să amintesc oamenilor contribuţia fiecărui sex la lumea actuală. Nu cred că o generalizare ar fi valabilă, dar cred că este direcţia spre care se îndreaptă această veche rivalitate.

Nu suntem egali fizic şi nici psihic, tot ce trebuie să facem este să acceptăm că unele dintre carenţele noastre pot fi suplinite de ceilalţi. Cred că cea mai bună cale, deşi absurdă, pentru o societate stabilă, este doar lupta continuă pentru supremaţie. Întrecerea dintre femei şi bărbaţi îi forţează să-şi expună cele mai valoroase atuuri şi poate doar aşa pot învăţa să se aprecieze si să-şi constate importanţa reciprocă în viaţă. Ciudat, dar atunci când te lupţi cu cineva eşti egalul său doar pe durata luptei, la final poţi fi fie superior lui, fie inferior. Vom fi egali atâta timp cât ne luptăm pentru egalitate.

Diferenţe mărunte între oameni reuşim să facem, chiar dacă nu suntem rău intenţionaţi. "Oamenii", mereu am considerat că acest cuvânt, articulat hotărât, a fost introdus pe post de scuză în limba română. Poţi oricând spune "Oamenii în zilele noastre au ajuns să...", fără ca cei de faţă să se simtă ofensaţi, ca şi cum cei prezenţi sunt în afara speciei, este un mod de a ataca omenirea şi de a-i spune ce crezi despre ea, fără ca măcar să simtă, şi te clasează pe tine, ca vorbitor, deasupra unor astfel de josnicii. Mi se pare că are acelaşi efect ca şi cuvântul "societate", trimite conversaţiile spre o sferă mai înaltă, probabil ideea de generalitate captează atenţia, cine știe? Se pare că, de la începutul eseului, şi eu mi-am renegat specia de câteva ori, m-am diferenţiat de ceilalţi, nu m-am considerat un egal al lor. Sunt eu oare un om mai bun decât restul? Nici gând, dar asta nu m-a împiedicat să cred asta. “Când mă analizez, mă detest, când mă compar, mă declar mulţumit” spunea Blaise Pascal. Sunt sigură că ne iubim aproapele, măcar şi pentru slăbiciunile de care dă dovadă. Fie că ne place să recunoaştem, fie că nu, avem nevoie de slăbiciunile şi neajunsurile celorlalţi pentru a ne consolida încrederea în propriile calităţi. Nu ne dorim să fim egali, de frică să nu fim priviţi ca uniformi, fără trăsături distinctive. Suntem egoişti, ambiţioşi şi însetaţi de putere, sub orice formă ar fi ea, iar atunci când nu reuşim prin propriile străduinţe, creăm diferenţe care să ne departajeze de ceilalţi.

Discriminările şi diferenţele însele sunt cele care dau şansa egalităţii societăţii noastre. Le privesc ca pe nişte compensaţii care au menirea de a oferi fiecăruia câte ceva din ce şi-ar putea dori, câte ceva, nu totul.

În cartea sa,”M-am hotărât să devin prost”, nu grozavă de altfel, Martin Peige a reuşit să mă impresioneze cu una din replicile personajelor sale : „Toată lumea se comportă ca şi cum am fi cu toţii egali, ca şi cum am fi cu toţii bogaţi, educaţi, puternici, albi, tineri, masculi, fericiţi, sănătoşi, cu o maşină mare... Dar asta nu e adevărat. Aşadar, am dreptul să fac scandal, să fiu prost dispusă, să nu zâmbesc fericită tot timpul, să-mi dau cu părerea când văd lucruri anormale şi nedrepte, şi chiar să insult oamenii. E dreptul meu să protestez.” Prin urmare, fiecare dintre noi încercăm să ne revendicăm egalitatea aşa cum putem. Nu suntem bogaţi, aşa ca ne răzbunăm petrecându-ne timpul liber aşa cum vrem noi şi nu dictat de agende şi evenimente, suntem bogaţi, aşa că nimeni nu ne poate învinovăţi pentru luxul de a călători cu avioane personale, suntem persoane cunoscute, suntem favorizaţi şi ni se îngăduie să plecăm fără să plătim masa, suntem anonimi si ne bucurăm ca putem spune oricând şi oriunde ceea ce vrem fără să fim suprimaţi de presă, suntem profesori universitari, distinşi şi serioşi, suntem copii şi nimeni nu ne poate acuza de neseriozitatea specifică vârstei, suntem femei şi nu le putem cere bărbaților să simtă cum este să dai naștere unui copil, suntem bărbaţi şi nu le putem lua femeilor atenţia si răsfăţul cu care sunt obişnuite. Câte situaţii nu ar mai putea fi ? Mai poate spune acum cineva că nu suntem egali? Nimănui nu-i este dat să le aibă pe toate şi în asta constă egalitatea noastră. Poate nu avem toţi aceleaşi şanse spre o carieră de succes, o educaţie aleasă ori o viaţă îmbelşugată, dar cu siguranţă nimeni nu ne poate împiedica să fim cât de fericiţi vrem noi să fim, sau să zâmbim atât cât ne ţin colţurile gurii.

Aşadar, avem şanse să ne îmbolnăvim de cancer, să alunecăm pe gheaţă ori să luăm o răceală la fel ca oricare dintre noi, aşa cum sunt şanse să nu-mi fie luat în considerare eseul, pentru că sunt în clasa a 11a, dar asta nu m-a împiedicat să-l scriu.

BIBLIOGRAFIE
1. Constituția României art. 4 - Unitatea poporului i egalitatea ş între cetăţeni
2. Eliade, Mircea, “Romanul adolescentului miop”, Editura Jurnalul Național, București,
2010
3. Page, Martin, “M-am hotărât să devin prost”, Editura Humanitas, 2012
4. Paler, Octavian, “Calomnii mitologice”, Editura Adevărul, 2011

Eseu din Lumea Sofiei



Pasiunea pentru artă și educarea gustului estetic reprezintă un mod de viață suficient

  de Vîlcan Ramona



Arta a reprezentat, incă din cele mai vechi timpuri un factor esențial de modelare și
cizelare a personalității, cu ajutorul căruia oamenii și-au creat o afinitate pentru frumos.
Arta reprezintă un mod de viață necesar dar nu suficient, pentru majoritatea oamenilor, fiind un 

ansamblu de activități profunde manifestate doar cu ajutorul creativității
umane. Conceptele ei se pot baza, pe imaginație, percepție, intuiție, gust estetic, calitilți ce
pot fi dobândite doar cu o minte strălucită pasionată de frumos, de minunile care ne
inconjoară și apreciate de persoanele ce iși iubesc viata și semenii.


Esteticul reprezintă și una dintre nevoile umane, conform lui Abraham Maslow.
Educarea gustului estetic, in viața unei persoane o marchează inceputul unei om nou,
preocupat de creație și cultură.


Exemplele care pot defini arta sunt adevărate comori ale existenței și putem aminti
dintre acestea: muzica pictura, teatrul, literatura, insă cea mai mare artă creată de Dumnezeu
este natura cu toate bogățiile ei, iar noi, oamenii suntem rodul prețios al naturii.
Descoperirea artei izvorăște din sufletul artistului, se exercită sub formă de plăcere și
este dată de o stare de bine.


Brâncuși a materializat concepte cu ajutorul artei precum infinitul, tăcerea, sărutul.
Cosmogonia are ca subsistem cosmosul, infinitul iar tăcerea este o formă de manifestare a
caracterului, formă de autocontol sau comunicare non-verbală. Sărutul dovedește
afectivitatea în diferite relații interpersonale: de amiciție, de prietenie, de afiliere între
membrii unei familii sau a unui grup; exprimă nevoia de intimitate.


Pasiunea poate fi un proces în construcție ce se manifestă în toate dimensiunile vieții
umane. Pasiunea proces afectiv superior, este unul dintre cele mai evoluate stări afective,
influențează comportamentul uman și schimbă mentalitatea, transformând încet dar sigur
modul de gândire și de acționare în anumite situații, făcându-l mai ponderat și mai cugetat.
Noi, oamenii, avem pasiuni pentru: anumite activități, anumite persoane sau
fenomene care ne tansmit stări de contopire cu mediul in care traim și ne fac mai fericiți.
Dorințele noaste de educare a gustului estetic se vor împlini doar cu o voință de fier și luptă
necontenită.


Emil Cioran spunea: ,,Aș da toate peisajele din lume pe cel al copilăriei mele!", fapt
din care inșelegem că pasiunea pentru artă s-a dovedit încă de la o vârstă frageda" fiind o
nebănuită cale spre o carieră reușită. În mintea copilului, peisajul văzut din ochi care nu
cunoșteau lumea până atunci a rămas întipărit în inima și mintea sa tânără, dăinuind peste
timp și capătând cu trecerea anilor, valori neimaginabile. Aceste lucruri s-au realizat cu
ajutorul unei educații alese.


Aristotel spunea: ,,Cei care educă copii sunt demni de mai multă onoare decât cei
care le dau viață; de aceea, pe lângă viață" dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i'.
În acest citat ,,Părintele Logicii" face referire exact la faptul că părinții au datoria să își
învețe odraslele să iubească viața și să aprecieze frumosul, dar mai ales si fie recunoscători
pentru invățăturile ce li se transmit.


Estetica poate ingloba mai multe forme si poate fi pentru fiecare individ în parte o
unicitate a materiei. Însăși viața este elogiu al existenței, precursor al unei vieți spirituale.
Arta poate reprezenta o formă de sacrificiu de sine, al propriilor neajunsuri și poate fi
o vocație sau o menire. Ea are surse de izvor atât din frumos cât și din grotesc ( Bacovia-
,,Plumb”; Arghezi- ,,Testament”). Poate educa inteligența emoțională transformând-o într-un
lirnbaj particular al creatorilor acestuia și poate să aibă elemente de știință sau religie.


De exemplu o persoană ce vrea să picteze sau să sculpteze, chiar dacă are un gust
estetic aparte pentru artă, mai are nevoie de pasiune și talent pentru a-și îndeplini această
dorință. Cu toate acestea doar cei care și-au șlefuit gustul estetic pot realiza și vedea
adevăratele comori de pretutindeni. Fiecare om iși construiește propriul mod de conviețuire
din pasiunile pe care le are și el poate fi singurul care să cugete dacă acestea reprezintă un
mod de viață suficient. Tot ce este în jurul nostru poate fi numit artă, artistul fiind în acest
caz Dumnezeu Creatorul.


Socrate considera cunoașterea o virtute. Prin extrapolare - asta este o virtute, cea mai
importantă dintre toate câte există. Dar existența acesteia, nu e suficientă, fări cunoașterea și
înțelegerea sensului profund în existența și evoluția umanității. O parte însemnată din istoria
omenirii se regăsește în estetica transcedentală păstrată milenii de-a rândul în operele de artă.
Altfel spus, fiecare epocă s-a lăsat descoperită prin intermediul unor ansambluri de arte
frumoase.


Pasiunea pentru artă și educarea gustului estetic reprezintă o legătură indestructibilă
între trecut, prezent și viitor. Mai poate însemna și descoperirea sensului vieții, calea spre o
autocunoaștere profundă și unică invăluită în misterul creației. "Educația este un al doilea
soare pentru cei care o află scria Heraclit din Efes; manifestările și înțelegerea
multidimensională ale artei crează cel pulin câte un soare in viața fiecărui individ. Fiecare
răsărit, dă șansă zilei de a fi mai bună, fiecare act de cunoaștere a artei dă șansă omului de a
fi mai bun, umanizând individul; creația frumosului desălvârșește mitul nașterii și al morții.


Desigur, pasiunea pentru artă și educarea gustului estetic poate fi un mod de viată
suficient atunci când scopul ei sunt virtuțile: dragostea, curajul și ințelepciunea. Acestea
trasează destinul unui om, transformându-l într-o fiintă superioară.


Ce (poate) presupune studiul la o facultate de filosofie

Textul de mai jos a fost scris anul acesta (2014), în luna aprilie. A trebuit să le vorbesc unor elevi olimpici la filosofie despre ce m-a determinat să mă înscriu la o facultate de filosofie, cu ce m-a ajutat studiul filosofiei, impresii din timpul facultăţii etc. Când mi-am proiectat mental ce aveam de spus, credeam că mă voi putea limita la o jumătate de pagină (adesea intervine naivitatea). Dar, pe măsură ce scriam, îmi dădeam seama că apar noi chestiuni de abordat şi-mi aduceam aminte de tot mai multe probleme confruntate pe parcursul studiilor şi chiar înainte de începerea lor. De aceea vreau să-mi cer scuze pentru lungimea textului, sper să aveţi răbdare. Iată textul:


Voi vorbi, în principal, despre diversele greutăţi cu care se pot confrunta aceia dintre voi care doriţi să urmaţi cursurile unei facultăţi de filosofie, dar şi despre cum ne poate fi de „folos” un anumit tip de filosofie pentru viaţa obişnuită, fie că aprofundăm sau nu, în viitor, studiile de filosofie.
Având în vedere că în momentul de faţă eşti confruntat cu problema alegerii unei facultăţi, îţi pui următoarele întrebări: chiar dacă îţi place filosofia, dacă eşti suficient de bun sau eşti potrivit pentru a merge la această facultate? ar trebui să alegi între a studia un domeniu care îţi place sau ar trebui să mergi la o facultate care să-ţi „asigure” un loc de muncă sau măcar şanse mai mari de angajare? unde vei lucra dacă termini filosofia? Am să încerc să vorbesc despre câteva dintre aceste probleme.

Presupun că te-ai hotărât să dai la filosofie: încep cu obişnuita întrebare, ce faci după ce absolvirea facultăţii de filosofie? Chiar şi profesorii te îndeamnă să nu mergi la o facultate ne-profitabilă (Litere, Arte, Filosofie, Antropologie etc.), ci să alegi una ce-ţi oferă şanse mari de angajare după absolvire (Drept, Economie, Medicină etc.). Ar trebui să renunţi la facultatea dorită, şi pentru care ai înclinaţii, ca să mergi la o facultate „profitabilă”, care oricum are foarte mulţi absolvenţi, mai mulţi decât este nevoie? În plus, cerinţele pieţii de muncă fluctuează constant, nu ai nicio garanţie că îţi vei putea construi astfel, mai uşor, o carieră în domeniul studiat. Scopul universităţii nici măcar nu este acela de a-ţi asigura un loc de muncă. Scopul ei este să formeze oameni culţi, capabili să-şi găsească o arie de specializare după absolvire. În ceea ce priveşte posibilitatea de specializare după absolvire, filosofia, datorită faptului că îţi dezvoltă capacităţile de gândire critică, abstractizare, analiză conceptuală, toleranţa faţă de opiniile celuilalt, anticiparea argumentelor, îţi oferă un număr mai larg şi mai flexibil de oportunităţi de angajare. Absolvenţii de filosofie lucrează ca jurnalişti, manageri, analişti politici, consultanţi în diverse companii (companiile din Occident angajează mai uşor decât în România absolvenţi de filosofie tocmai datorită capacităţii lor de rezolvare eficientă a problemelor), în publicitate, diplomaţie etc.

Acum să presupunem că nu te-ai hotărât, deocamdată, la ce facultate să mergi sau ai decis să nu aplici la filosofie: nu pot spune că argumentele anterioare, privitoare la eventualele beneficii pentru carieră, ar fi cât se poate de convingătoare. Cineva le-ar putea cataloga drept argumente ce sunt „idealiste”, „nerealiste”, menite doar să atragă elevii cu rezultate mai modeste să urmeze cursurile unei facultăţi cu puţini studenţi în toată ţara. Dar cred că o asemenea etichetare ar fi prea facilă, dar asupra lor trebuie în continuare să reflectezi. Să zicem c-ai ales să nu mergi la facultatea de filosofie. Ce rost mai are, atunci, filosofia pentru tine? Are filosofia, în general, vreun rost pentru viaţa mea cotidiană sau ea este un domeniu cultural pe care îl frecventez doar ca să par inteligent în ochii celorlalţi, atunci când expun ce a spus un gânditor sau altul? De ce citesc filosofie: citesc cât mai multe cărţi de filosofie doar ca să am un bagaj imens de cunoştinţe, prin care să mă autoflatez că sunt „deştept”, „inteligent”, „cult”, sau aleg să citesc ceea ce are o relevanţă personală pentru mine şi nu pun preţ atât pe cantitatea informaţiilor, cât mai ales pe modul de gândire pe care mi-l dezvolt şi care mă ajută să am o viaţă mai bună (dacă chiar e în genere posibil aşa ceva)? Eu văd filosofia drept o activitate de găsire a unor fundamente (temeiuri) pentru diversele opinii, idei pe care le acceptăm despre generalităţile care nu pot fi verificate prin mijloace strict empirice. Vă propun să folosim termenul „filosofie” pentru ideile sistematic organizate ale unui autor, iar „filosofare” să numim încercarea de a rezolva unele probleme particulare din viaţa personală, prin reflecţie. Este evident faptul că fiecare dintre noi are numeroase probleme cu care se confruntă, dar de multe ori pur şi simplu ignorăm problema sau chiar îi contestăm existenţa. Alteori căutăm o soluţie facilă, cât mai-la-îndemână, astfel că ne uităm la cum au acţionat alţii în situaţii similare sau acceptăm imediat o soluţie care ne-a fost oferită de către o persoană pe care o investim cu „autoritate”. Sau alegem o soluţie care, credem noi, ar fi pe placul celorlalţi. Cred că studiul filosofiei ne poate ajuta în actul nostru cotidian de filosofare prin faptul că ne îndeamnă să reflectăm îndelung asupra deciziilor pe care am putea să le luăm în ce putem dori de la viaţă, ce putem spera să realizăm şi cum ar trebui să ne purtăm cu ceilalţi. Chiar dacă socotim anumite filosofii ca fiind „aride”, „abstracte”, „riguroase”, „dificile”, nu cred că ele nu au şi o importanţă etică sau existenţială: de pildă, atât Kant cât şi Husserl au crezut că o viaţă condusă de permenentul exerciţiu critic al raţiunii este potrivită atât pentru individ cât şi pentru relaţiile cu ceilalţi. Chiar şi filosofiile de sistem sau cu formă sistematică au relevanţa pentru viaţa cotidiană, mai ales pentru că ne pot conduce spre o înţelegere a propriei noastre structuri de gândire, deci şi spre o înţelegere a celuilalt, chiar dacă lucrul acesta nu este evident la prima vedere. Până acum am vorbit despre filosofie ca un act de filosofare relevant pentru viaţa individului. Dar filosofia nu este importantă doar din acest punct de vedere pentru cel care nu urmează cursuri de filosofie. Prin cerinţa de fundamentare a cunoştinţelor sau a cadrelor de cercetare ale unei ştiinţe, sau domeniu de cercetare în genere, sau pentru comportamentul în societate, filosofia este un „însoţitor” pentru toţi cei care urmează cursuri universtare: fundamentele ultime (sau conceptele fundamentale) ale ştiinţelor naturii sau sociale sunt puse de către filosofie; filosofia contribuie la înţelegerea propriei religii în contextul mai larg al celorlalte religii, deci la o sporire a toleranţei culturale şi a înţelegerii importanţei religiei pentru fiecare din noi; cu siguranţă filosofia nu-şi va pierde niciodată relevanţa pentru etica în societate etc. Având în vedere toate acestea, facultăţile din Occident nu exclud, din programele lor, cursuri de filosofie sau de gândire critică: ei nu doresc specialişti înguşti la minte, ci oameni cultivaţi, cu un simţ dezvoltat al toleranţei (cel puţin acest lucru se doreşte). De asemenea, tot în străinătate, având în vedere „beneficiile” filosofării, s-au introdus programele de filosofie pentru copii (accesibile copiilor începând de la vârsta de 6 ani).

În România, însă, lipseşte acest interes pentru filosofie în mediile extra-filosofice, aşa cum se întâmplă în Occident. Pe acest considerent, părerea mea este că olimpiada de filosofie reprezintă un prilej de întâlnire cu filosofie şi cu filosofarea, pentru că îţi oferă o viziune de ansamblu asupra numeroaselor idei şi teorii ale gânditorilor importanţi (importanţi pe baza influenţei asupra filosofilor care i-au urmat în decursul secolelor) din domeniile majore ale filosofiei. Aveţi, astfel, prilejul de a continua un drum pe care olimpiada vi l-a deschis, iar această continuare poate avea loc, cum am arătat, indiferent de alegerile profesionale.

Să presupunem, acum, că ai ales să urmezi, pentru moment, cursurile de filosofie. Oare studiul filosofiei va continua, în acest punct, într-un mod asemănător celui din timpul pregătirii pentru olimpiadă? Vom avea iarăşi de-a face cu o pleiadă de texte şi idei disparsate despre diferite probleme? Cred că trecerea de la modul de învaţare pentru olimpiadă la modul de înţelegere a unor filosofii în perioada facultăţii, are câteva particularităţi demne de semnalat şi cred că naşte destule probleme pentru studentul începător. În primul rând, pregătirea pentru olimpiadă a presupus acumularea de cunoştinţe despre ideile unor filosofi. În perioada facultăţii, accentul se va deplasa înspre exerciţiul raţional de studiere a procesului de fundamentare a ideilor, deci înspre procesul de sistematizare a ideilor. Acum vor deveni mai evidente legăturile dintre conceptele folosite într-o filosofie şi legăturile dintre presupoziţii şi restul judecăţilor exprimate. Cumva, în mod „natural”, vei simţi nevoia aceasta de sistematizare pentru următorul motiv: dacă vrei să arăţi că anumite explicaţii oferite de către un filosof pentru o problemă sunt explicaţii ce pot fi susţinute, vei căuta temeiurile pentru judecăţile sale, apoi îţi vei impune precizarea sensurilor conceptelor folosite şi chiar vei examina critic unele argumente, tocmai pentru a-ţi putea arăta sieşi, dar şi celorlalţi, valabilitatea argumentării oferite de acel gânditor. Dar tot acest efort de gândire critică în ce priveşte raportarea la un filosof presupune, după câte se pare, multă muncă pe cont propriu. Profesorul îţi poate oferi linii directoare, generale pentru înţelegerea unui text, îţi poate recomanda ce comentatori poţi citi pentru acel text, dar în cea mai mare parte a timpului eşti supus la o muncă solitară. Învăţământul filosofic continuă, într-o privinţă, procesul de introducere în varii filosofii, dar aduce în plus efortul de sistematizare al acelor filosofii, îndemnându-te permanent la un efort de înţelegere a lor şi oferindu-ţi, în felul acesta, instrumentele raţionale şi cunoştinţele necesare pentru a putea citi orice text filosofic fundamental şi pentru a-ţi continua, eventual, specializarea în domeniul filosofic pe care îl preferi.

Aş spune că trebuie desfăşurată o muncă solitară, de reflecţie şi exerciţiu critic şi în alte privinţe, care deschid un câmp nou de probleme cu care se poate confrunta un student: 1.în filosofie există foarte multe critici nejustificate între filosofi; 2.chiar dacă este recunoscută gândirea critică drept valoare de bază a exerciţiului filosofic, nu toţi cei care se măgulesc că folosesc mijloacele logicii şi ale gândirii critice chiar le utilizează în mod consecvent. De cele mai multe ori, filosoful doar îl acuză de lipsa de gândire critică pe cel care nu susţine aceeaşi părere ca şi el. Printre afirmaţiile problematice des întâlnite în filosofie şi care vor cere eforturi de reflecţie aş aminti: acuza că metafizica este o simplă „poveste”, că este o filosofie speculativă; analiza logică a limbajului ne va scăpa de metafizicieni; toate judecăţile (chiar dacă efectuate în filosofie) trebuie verificate prin recursul la experienţă; trebuie renunţat la practica filosofiei ca sistem; doar filosofia analitică este o filosofie riguroasă; filosofia spune adevăruri „arhicunoscute” pe un limbaj mult prea sofisticat (un reproş adus mai ales unei părţi din filosofia continentală franceză); pentru a face filosofie „serioasă” trebuie să ai studii de matematică şi/sau fizică; doar filosofia ce are implicaţii existenţiale este importantă, restul filosofiei fiind inutilă, pedantă; filosofia existenţialistă este doar o formă de eseistică şi nu poate fi numită „filosofie serioasă”; în Evul mediu, filosofia era slujnica teologiei; în prezent, filosofia este slujnica ştiinţei; socotirea unor filosofii ca fiind „sterile”, „abstracte”, şi fără legătură cu viaţa cotidiană sau personală, cu problemele aplicative sau practice ale societăţii; existenţa unor filosofi retraşi într-un aşa-zis „turn de fildeş”; obligaţia tuturor filosofilor de a se implica în dezbaterile din spaţiul public; istoria filosofiei se ocupă de probleme inactuale, ceea ce contează este precizia şi rigoarea la care au ajuns filosofiile anglo-saxone din prezent etc.
Studentul ar trebui să fie parţial autodidact şi dintr-un alt punct de vedere: dat fiind că studiile de licenţă au o durată de doar 3 ani şi nu vei putea să parcurgi, în profunzime multe filosofii în 2 ani de zile, astfel încât să-ţi faci deja, o idee, despre teza de licenţă pe care o vei susţine la sfârşitul facultăţii, cred că trebuie să parcurgi individual anumite lucrări de sinteză sau alte lucrări de introducere într-o filosofie sau un domeniu filosofic pentru a-ţi găsi eventuale preferinţe printre materiile pe care le vei studia de-abia în ultimul an, dar care s-ar putea să te intereseze pentru licenţă (de folos ar fi, de pildă, Filosofia secolului XX coordonată de Lubcke şi Hugli).

O altă problemă care poate să apară în trecerea de la studiul specific olimpiadei la cel de facultate ar fi aceasta: când apare nevoia de fundamentare a ideilor (fie că sunt idei proprii, fie că sunt ideile unui filosof pe care-l studiezi), vei sesiza că există o multitudine de doctrine care se contrazic fundamental, iar acest fapt se petrece chiar dacă ideile au fost aşezate pe anumite fundamente şi par egal îndreptăţite. Tot ce a spus un filosof poate fi contrazis de un altul, iar ambele doctrine sau „puncte de vedere” să fie egal îndreptăţite. Există un „adevăr”, o certitudine în filosofie, în acest caz? Este filosofia neriguroasă sau neştiinţifică din aceste motive? Ar trebui filosofia să ofere certitudini, iar dacă da, cu ce sunt ele diferite de certitudinile din ştiinţele particulare? Am putea spune, ca să ieşim din impas, că filosofia trebuie să fundamenteze ştiinţele, şi doar aşa pot judecăţile filosofiei să aibă pretenţia de valabilitate. Dar în acest caz, nu facem un reducţionism, nu cumva reducem filosofia doar la una din laturile sale? Iar acea fundamentare de ce tip este, oferă o extindere a cunoaşterii sau acea fundamentare constă doar într-un studiu al metodologiei ştiinţifice şi într-o analiză conceptuală a conceptelor ştiinţei pentru a scoate la iveală presupoziţiile unei ştiinţe? (În plus, ce semnificaţie oferim conceptului de „presupoziţie”?) Ar trebui filosofia să fie o activitate de analiză conceptuală sau ar trebui să ne extindă cunoaşterea? Sunt întrebări pentru care nu ştiu dacă putem da un singur răspuns clar şi „cert”, dar sunt întrebări de care ne vom lovi.

Alte probleme pe care le-ai putea avea pe parcursul studiilor ar putea fi câteva dintre cele, să le zicem, de natură „personală”: chiar îmi place filosofia? Sunt sigur că îmi place filosofia şi că sunt potrivit pentru filosofie? Dacă doar foarte puţine probleme filosofice mă interesează, ar trebui să continui să studiez filosofia? Dar dacă îmi place un singur autor de filosofie, atunci aş putea să trăiesc toată viaţa doar scriind despre sau cercetând filosofia acelui autor? Dacă ader la un anumit curent de gândire, de ce ader la el: pentru că ar fi singurul „adevărat” iar toate celelalte sunt „false” ori „de nesusţinut, neriguroase, neprecise” sau ader la o anumită tradiţie filosofică pentru că ea este singura în care mă simt „acasă”, dar admit şi valabilitatea celorlalte tradiţii filosofice? În alt context (să zicem că aş fi urmat cursurile altei facultăţi de filosofie decât cele ale facultăţii actuale) aş fi avut alte preferinţe în filosofie? Nu înseamnă asta că aş fi uşor de influenţat în luarea unor decizii? Cât de mult trebuie să lucrez pe un text filosofic? Cât de detaliat trebuie să fac un conspect? Cum să reuşesc să fac un referat cât mai bine structurat sau un eseu cât mai bine argumentat? Ar trebui să am cunoştinţe din toate ramurile filosofiei sau ar trebui să mă ocup doar de acele probleme filosofice care au relevanţă personală?

S-ar putea spune că am avut intenţii „rău-voitoare” prin prezentarea unor asemenea probleme, care s-ar putea să fie doar fabulaţii care-mi aparţin exclusiv. Iar în acest fel, în loc să vă „atrag” spre studiul filosofiei, v-am îndepărtat, arătându-va ce „puternic” este rodul îndoielilor noastre mulţumită filosofiei. S-ar putea să îţi fi lăsat impresia că filosoful este un jongler al argumentelor din pura dorinţă de a-şi arăta propria dexteritate în a susţine orice idee. Totuşi cred că problemele prezentate sunt dintre cele pe care s-ar putea să le întâlniţi în viitorul apropiat, dacă vă veţi mai ocupa de filosofie. Iar dacă nu vă veţi mai ocupa de filosofie, acele probleme s-ar putea să apară în domeniul tău viitor de activitate sub o formă camuflată. De fapt, s-ar putea să daţi peste alte şi alte probleme. Nu vom fi scutiţi de probleme asupra cărora trebuie să reflectăm critic indiferent dacă ne ocupăm de filosofie sau nu. Revin la ce-am spus mai devreme: cred că exerciţiul reflecţiei în viaţă ne este de un real folos şi chiar ne poate îmbunătăţi viaţa, chiar dacă nu ajungem la certitudini „absolute” aşa cum avem, uneori, impresia că ar trebui să se întâmple. Dacă am rămas să mai studiez, încă, filosofia, deşi am avut destul de des îndoieli că ar trebui s-o continui, am rămas deoarece încă am credinţa că ea îmi face viaţa mai bună, spre deosebire de oricare alt domeniu pe care l-aş fi urmat. Dar nu sunt sigur că în viitor nu cumva şi această credinţă se va dovedi falsă. Cred că exerciţiul filosofic reuşeşte să ne conducă la conştientizarea unor aşa-zise „limite” ale raţiunii sau chiar ale omului ca întreg. Dacă e adevărat că nu suntem „siguri”, din punct de vedere raţional, de nimic, acest lucru nu cred că trebuie să ne convingă să renunţăm la reflecţie, nu cred că trebuie să devenim „sceptici”, „depresivi”, ci doar să conştientizăm ce ţine, în gândirea noastră, de presupoziţii, ce putem cunoaşte, ce putem spera să putem realiza în viaţa noastră şi ce nu etc. Dar nu am certitudinea că lucrurile stau aşa, le sunt doar nişte presupoziţii pe care le-am acceptat graţie unor aşa-zise „experienţe” repetate din cadrul filosofice.

Problemele studentului de la filosofie pot fi şi de natură profesională: dacă merg la un master sau un doctorat din străinătate, am mai multe şanse să găsesc un loc de muncă bun (fie el în ţară, fie în străinătate)? Chiar aş putea să lucrez într-o universitate dacă am muncit suficient de mult în timpul facultăţii? Dar aş putea lucra măcar într-o companie dacă am studii de filosofie? Ar trebui, oare, să-mi orientez studiile în filosofie în funcţie de domeniile care sunt considerate, în momentul actual, cele mai importante pentru a putea face un master sau un doctorat care să-mi crească şansele de angajare într-o universitate? Sau ar trebui să mă concentrez pe studii de etică sau filosofie politică pentru că acestea sunt ramuri „aplicative”, „practice” şi atunci am mai mari şanse de a-mi găsi un loc de muncă, chiar şi în afara spaţiului academic?

Cred că problemele de mai sus sunt probleme specifice care apar în trecerea de la liceu înspre facultate. Cel mai probabil, soluţionarea lor poate avea loc dacă sunt abordate alături de anumiţi colegi de facultate sau chiar cu profesorii, în discuţii non-formale. Acest lucru înseamnă că este importantă, pentru formarea individului şi calitatea umană, dispoziţia pentru dialog şi spiritul colegial al profesorilor dintr-o facultate, tocmai pentru a putea discuta problemele de care vorbeam. Un profesor îţi poate vorbi, astfel, despre propriile sale experienţe şi greutăţi din timpul studenţiei, dar îţi poate oferi şi exemple de studenţi care s-au confruntat cu aceleaşi probleme ca şi tine, arătându-ţi cum au procedat ei. Prin urmare, s-ar părea că nu doar competenţele unui profesor sunt importante. Sigur că ele sunt cele care aduc prestigiu unei facultăţi în genere.

Viorel Colţescu: «Singurul lucru bun care ne stă, fără nicio îndoială, în putere, este să-i bucurăm pe semenii noştri, să-i facem să se simtă bine, să le producem bună dispoziţie. De toate celelalte performanţe pe care le-am putea, eventual, atinge, ne putem îndoi. Viermele îndoielii roade miezul tuturor celorlalte proiecte ale noastre. Numai bucuria simplă şi curată pe care o producem celui de lângă noi este resimţită, fără nicio rezervă, de propria noastră conştiinţă, ca bună. Şi este atât de uşor să-l faci pe cel de lângă tine să se simtă bine!».