Cum să ne scriem eseurile 

"Se ia o idee (din grădina proprie - cine n-are idei? - sau inspirată din magazinele de idei, adică eseurile occidentale), se plămădeşte cu relaţii până se lăţeşte departe de vreun sens adecvat, se amestecă din gros cu referinţe de profunzime - Hegel, Heidegger (de preferinţă negându-l), Saint-Exupery (acesta din urmă chiar citit de autori), Goethe, Nietzsche, Pascal, etc., plus unul sau doi autori necunoscuţi (mai bine medievali, că au nume latineşti), se prizăreşte cu câte un român cu nume bun, ca Pârvan, Neagoe, Noica, Blaga, Brâncuşi şi undeva, strecurat cu insignifianţă, autorul care a insuflat "ideea profundă" a eseului.
Se cufundă totul într-o baie de stil românesc, iscodind cuvinte născute moarte şi fără simţ al limbii, se presară din belşug marile legume ca demonic, extaz, mit-mitic, baroc, eros, simbol, esenţă, complex, existenţă etc. - cu sau fără majusculă - şi se asezonează cu câte un cuvânt grecesc silabisit din bibliotecă, total inutil, fiindcă niciunul dintre cititori nu ştie atâta greacă încât să-l corecteze. Merge şi ceva latinesc, dar nu e atât de "adânc" picant.
Se obţine astfel un fel de beţie intelectuală care ridică mult breakdown-ul inutilităţii autorului şi-l introduce pe poarta mare a Templului Literaturii Române, unde începe acel "na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie" care con(fr.*)-sacrează tipăritul român în aşteptarea trezirii Occidentului după trecerea sorocului legiuitor al protocronismului." (Alexandru Dragomir, Seminţe, pp.35-6)

con, în franceză, înseamnă prost