Consilierea Filosofică

Abstract

Pe data de 4 Decembrie 2013 a avut loc cea de-a doua seara imaginară în care ne-am adunat pentru a discuta locul filosofiei în societatea contemporană. Invitatul acestei ediții a fost domnul Dr. Lect. Florin Lobonț care ne-a prezentat o viziune relativ nouă asupra filosofiei, anume Consilierea filosofică.

Poate că unii dintre voi se întreabă asupra acestui nou concept filosofic, neputând să-l localizeze în cursurile de istorie a filosofiei. În ciuda acestui fapt, el este prezent încă din antichitate. Prima formă de consiliere filosofică îi este atribuită chiar lui Socrate, care a construit metoda însăși pentru a-i consilia pe alții. Metoda de căutare a Adevărului aflat în celălalt.

Practicanții, sau mai bine zis consilierii filosofi, se folosesc  de maieutică pentru a-i ajuta pe cei ce se află în impas. Spre deosebire de psihologi (shrinks) care le dau sugestii „pacienților” , aceștia consiliază, ghidându-și „clienții” spre adevăr.

Observăm mai sus diferența de termeni folosită. Pentru psihologi, persoana este considerata pacient, aceștia clasificând-o după problemele mentale ( care desigur au un plan de existență strict teoretic în majoritatea cazurilor; de exemplu o persoana este diagnosticata ca fiind obsesiv-compulsivă pentru simplul fapt că a fost învățată de mică să fie mai ordonată). Filosoful în schimb, folosește termenul „client” pentru a se detașa de sistemul psihologist. Astfel, acesta nu consideră persoana ca fiind bolnavă, având probleme de natură patologică. Consilierul filosofic pune în față natura problemei cu care clientul se confruntă pentru a-l putea ajuta sa ia el singur o decizie.

Premisa de la care pornește un filosof este aceea că nu el se află în posesia răspunsului la problema altuia. „Clientul” singur are acces la adevăr, aflându-se în impas doar din cauza complexității problemei, neavând o metodă de analiză. Prin urmare, acesta nu se poate decide care este decizia optimă în situația în care se află la momentul respectiv.

Dl. Profesor Florin Lobonț vorbește despre acest nou curent filosofic aducând diferite comentarii pe baza cărții lui Lou Marinoff Înghite Platon, nu Prozac, care dorește să scoată Filosofia la suprafață pentru a fi accesibilă tuturor. Ea este luată de sub tutela elitiștilor,unde a fost ascunsă în universități și biblioteci, și oferită umanității.

Aici aveți link-ul către înregistrarea din cadrul întâlnirii care a avut loc pe 4 Decembrie la Cartea de Nisip.

Etica - Baruch Spinoza (Popescu Gabriel)

-componenta principala a filosofiei spinoziene-

Spinoza face parte din grupul ilustru de filosofi ai secolului al XVII-lea, alaturi de matematicieni si oameni de stiinta: Descartes, Leibnitz, Hobbes, etc. El sustine ca nu exista decât o singura substanta si aceea este Dumnezeu.Totul, inclusiv lumea si implicit fiinte umane sunt doar cauza existentei lui Dumnezeu. Argumentele lui filosofice sunt prezentate sub forma unor teoreme geometrice.

A fost un filosof cu o minte deschisa care s-a dovedit a fi o fiinta morala si deosebita, rezistand adversitatilor si ispitelor de toate felurile.

El a dovedit cutezanţa de a dezvălui semnificaţia şi scopul existenţei, de a accede la zona adevărurilor ultime de care depinde fericirea.Această sarcină trebuie îndeplinită neîntârziat fără a mai cerceta condiţiile de care depinde certitudinea, iar acest ţel poate fi atins întrucât dispunem deja de o cunoaştere care ne oferă întotdeauna o normă ideală a adevărului: matematica, gândirea ordonată. Putem dispune astfel de o cunoaştere reală, constând într-o înlănţuire de adevăruri şi capabilă să ne arate căile şi idealul vieţii morale. Nu trebuie decât să deducem totalitatea cunoştinţelor dintr-o idee primordială din care să derive toate celelalte idei, o idee simplă, clară în cel mai înalt grad, al cărei adevăr să fie

absolut incontestabil. O asemenea idee nu poate proveni din experienţă, e necesar să

pornim de la o idee care să fie opera raţiunii.

“Etica” este opera capitala a filosofului, unde acesta si-a depus rodul muncii unei vieti intregi, (se presupune ca a inceput sa lucreze la aceasta lucrare in 1656 sub numele de “Despre Dumnezeu, om si fericirea sa”).

Filosoful isi incepe lucrarea cu ontologia,examineaza apoi natura sufletului omenesc si tipurile de cunostiinte de care acesta este capabil si, pentru ca in ultimele trei parti ale lucrarii sa explice titlul.Insa, felul in care Spinoza isi expune teoria eticii este dupa un model matematic.Incepe cu definitii, stabileste axiome, enunta propozitii care sunt demonstrate cu ajutorul definitiilor axiomelor si propozitiilor anterioare, se deduc din ele coordonate, etc.

In etica lui Spinoza, un loc central il ocupa notiunea de afect.Afectele sunt sentimentele, emotiile, pasiunile umane.Afectele apartin atat de natura umana, cat si din faptul ca omul este o parte a marelui tot, a naturii inconjuratoare, si astfel, acesta sufera influentele acesteia.

Insa, scopul eticii, este sa il invete pe om sa se elibereze de sub tirania afectelor care ii ruineaza sufletul: “Omul supus afectelor nu mai este stapan pe sine, ci e stapanit de soarta.” Spizona diferentiaza aceste afecte : cele care intaresc corpul si sufletul si cele care-l intaresc.El se axeaza pe cele din urma.In ele sufletul este pasiv, receptiv.Pasivitatea sufletului fiind elemental lor definitoriu.Fiinta umana supusa afectelor este nelibera, tocmai pentru ca este pasiva.

Cauza acestor suferinte este insuficienta cunoasterii propriei noastre naturi, a lumii din care facem parte.Singura solutie este incercarea de a le cunoaste.

           

Spinoza socotea că dacă am putea şti adevărul asupra realităţii lucrurilor, am

putea să acţionăm cum trebuie pentru a atinge starea de beatitudine. Baza căutării

adevărului este conceptul de substanţă: ceea ce există în sine şi nu depinde de nimic

altceva în privinţa existenţei sale. Dumnezeu este singura fiinţă necesară, dar nu şi

distinctă de lume (există o singură substanţă , orice altă substanţă nu îşi poate datora

existenţa decât lui Dumnezeu, nefiind astfel autodependentă). Dumnezeu este

imanent lumii, iar lucrurile individuale sunt moduri sau modificări ale lui Dumnezeu:

singura realitate este Dumnezeu sau natura (Deus sive natura).

            Creatorul şi întreaga sa creaţie trebuie să fie o singură substanţă. O idee

completă şi adecvată a lui Dumnezeu, din perspectiva cunoaşterii umane dezvăluie

două atribute divine: acesta poate fi conceput din perspectiva întinderii (res extensa)

şi a gândirii (res cogitans). Dumnezeu sau realitatea poate fi conceput în aceste două

moduri incomensurabile, şi fiecare dintre ele trimite la un atribut sau o parte a esenţei

acestuia.

            Binele şi răul sunt noţiuni relative, lipsite de vreo semnificaţie raţională. Ele

pot exista doar prin raportarea la un scop: un lucru este socotit bun dacă corespunde

scopului urmărit dacă ne procură satisfacţia aşteptată, în caz contrar el va fi considerat

rău. Noţiunea de scop exprimă un punct de vedere finalist în interpretarea lumii –

care nu poate fi justificat raţional, reprezentând doar o creaţie imaginară, o ficţiune a

conştiinţei. Noţiunile de bine şi de rău, de care viaţa morală nu s-a putut niciodată

dispensa, nu-şi mai au nici un rost.

Pentru că natura este viaţa lui Dumnezeu, iar diferitele fiinţe sunt desfăşurarea

liberei sale necesităţi, rezultă că nu există decât ceea ce nu putea să nu fie, decât ceea

ce trebuia să fie. Idealul există doar în măsura în care este cuprins în real. Există

niveluri diferite ale fiinţării, în om se găseşte mai multă fiinţare decât într-un animal,

dar fiecărui grad de perfecţiune îi corespunde un grad de perfecţiune îndestulător. O

fiinţă imperfectă este de neconceput, nimic nu poate exista doar pe jumătate, fiecare

fiinţă dispune prin însăşi esenţa ei de tot ce are nevoie pentru a exista. Ce-i face atunci

pe oameni nemulţumiţi de ceea ce sunt şi vor să fie mereu altceva? Pentru că nu se

mulţumesc cu capacitatea lor de a se autoînţelege, pentru că se lasă purtaţi de

imaginaţie. Omul este ca un triunghi care îşi doreşte încă o latură, dar să rămână în

acelaşi timp tot un triunghi. Ne lăsăm deduşi de ficţiuni, prin care măsurăm ceea ce

suntem, apelăm la ceea ce nu este ca normă pentru ceea ce este. Când ne dorim să fim

ceea ce nu suntem, să avem ceea ce nu putem avea, nesocotim, printr-o greşeală care

ne risipeşte viaţa, că nu putem fi diferiţi fără a fi alţii, fără ca fiinţa noastră să fie distrusă.

            Suprema fericire destinata omului este rezultatul ridicarii lui pe cea mai inalta treapta a libertatii (intelegerii).Numai aceasta ii poate oferii sentimentul veridic al comuniunii cu natura si cu eternitatea, denumita de Spinoza ca “iubirea intelectuala a lui Dumnezeu..

Etica a ramas cea mai importanta opera a lui Baruch Spinoza.Aici isi expune toata filosofia sa, folosindu-se de metoda geometrica euclidiana.

            Aceasta lucrare s-a dovedit un monument istoric care a ajutat la dezvoltarea gandirii omenesti.

            Filosofia lui Baruch Spinoza despre substanta, natura, i-a influentat pe marii iluministi si materialisti francezi din secolul XVIII-lea.

JOHN LOCKE (1632-1704)

Eseu asupra intelectului omenesc

    Este reprezentant al empirismului englez. A studiat la Londra şi la Oxford, unde a studiat limbile clasice, dar şi ştiinţele naturale;a manifestat un mare interes pentru medicină, în domeniul căreia, a şi publicat primele sale lucrări şi pe care a practicat-o sporadic  întreaga viaţă.

    Principala sa scriere filosofică este Eseu asupra intelectului omenesc. El  cercetează însuşi intelectul, care sunt posibilităţile şi limitele sale."Căci intelectul este ca şi ochiul , care vede toate lucrurile, dar nu se vede pe sine."

    Primul pas pe care îl face la începutul cărţii este:

a) o critică a inneismului

    Inneismul- care spune că mintea noastră , intelectul uman ar fi conceput după idei                   (innatus=înnăscut, din naştere), înzestrat de la naştere , de care ulterior devenim conştienţi.

    Au existat în perioada aceea nişte platonişti de la Cambridge, care propuneau nişte idei înnăscute. Ei spuneau că raţiunea este urma amprentei lui Dumnezeu rămasă în noi şi prin asta, mintea noastră păstrează nişte reziduuri ale cuvântului Iisus.

    Sunt mulţi reprezentanţi ai acestor platonişti,Locke aducând nişte argumente acestui inneism= nu toţi oamenii au idei înnăscute.Practic nu putem avea idei fără să fim conştienţi de ele, principiile morale nu sunt ceva înnăscut, pentru că dacă ar fi aşa nu ar mai trebui să educăm copiii.

    Pentru că ideile nu sunt înnăscute, următoarea discuţie şi al doilea pas este:

b)originea ideilor

    Intelectul uman sau spiritul uman este la început o tabula rasa- o tăbliţă ştearsă, pe care prin intermediul  percepţiei, experienţa va fi cea care îşi imprimă caracterele.

    Prin intermediul experienţei Locke înţelege, nu numai percepţia observaţiilor externe cu ajutorul organelor de simt-SENZATIA, ci şi percepţiile stărilor sufleteşti care este REFLECŢIA.

    Senzaţia şi reflecţia sunt singurele surse ale ideilor, altele nu există.Gândirea în întregimea ei depinde de senzaţie.

    Cunoscutul principiu: Nihil est în intellectu quod non antea fuerit în sensu-Nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai întâi în simţuri.

c)Clasificarea ideilor

-Idei simple

-Idei compuse

    În măsura în care intelectul este conştient, orice senzaţie, imagine, sentiment, este o idee.

IDEILE SIMPLE, sunt cele care provin din 3 surse :

-senzatie

-reflectie

-senzatie+reflecţie

    Ideile simple provin fie de la un singur simt, cele simple:culori, văz , simt miros, soliditatea, simţul tactil, etc.Fie de la mai multe simţuri, de exemplu de la simţul vizual şi cel tactil, sunt acelea de spaţiu, întindere, figura, mişcare şi repaus.

    Prin reflecţie ne vin ideile de percepţie sau puterea de a gândi şi de voinţă sau puterea de a acţiona.Iar de la senzaţie+reflecţie, provin ideile de durere, existenţa, unitate.

IDEILE COMPLEXE-sunt cele produse de intelect din ideile simple.Deci intelectul e capabil de nişte operaţii pe care le aplică asupra ideilor.

Ar fi următoarele:

-perceptia, reflecţia care ne dă ideile simple, deci prima condiţie pentru că un anumit lucru să devină obiect al intelectului;

-retentia, care este operaţia de memorare, memoria;

-discernamantul- deosebirea dintre ele(nu se confund ideile unele de altele);

-comparatia-prin care comparăm ideile unele cu altele;

-compozitia-legatura dintre idei, compunerea lor;

-abstractizarea-separarea ideilor particulare la termeni generali.

    Dar dacă noi avem experienţa şi idei, asta înseamnă că tot ceea ce se afla în mintea noastră este cauzat din exterior. Astfel avem:

d)Calităţile lucrurilor

    Locke spune aşa: cauzele ideilor noastre sunt în experienţa, doar că experienţa  noastră cuprinde calităţi care sunt:

-primare=puteri prezente în lucruri care există în mod real:mişcarea;

-secundare=puteri ale lucrurilor care produc modificări asupra organelor de simţ, adică nu există în lucruri;

-tertiare=sunt acele puteri ale lucrurilor ce nu există ci sunt modificări de lucrui de către alte lucruri, exemplu:''Focul topeşte ceară, ceară nu se topeşte singură."

e)Cunoaşterea şi certitudinea

    Avem ceva cert în cunoaşterea noastră?Locke încearcă să dea răspuns la limitele intelectului.

    Tot ce există în mod real, este individual şi conţine în el genuri, specii, dar acestea nu există.

Cunoaşterea= perceperea sau dezacordul între idei.Nu cunoaştem lucrurile însele, este fals să peram aşa ceva, totuşi există nişte criterii:

A)e sigur că ideile simple corespund unor realităţi;

B)lucrurile exterioare sunt reale, nu imaginare, deci nu sunt iluzii pentru că senzaţiile actuale sunt mai vii spre deosebire de memorie, când îşi aminteşte ce ai simţit;

C)simţurile se verifică reciproc.

    Cunoaşterea umană are, aşadar, limite pe care nu le poate depăşi.Pentru a deosebi adevărul de fals şi pentru a controla acordul ideilor cu obiectele corespunzătoare, ea dispune de suficiente mijloace.

    Filosofia critică a lui Locke se delimitează astfel cu toată claritatea de scepticism, chiar şi Hume, va adopta poziţia sceptică.

Problema intemeierii si problema surselor cunoasterii

         Multa vreme, filosofii au crezut ca intemeierea este solidara cu originea  cunostiintelor noastre: daca stim care este originea unei cunostinte sau caile  pe care a  fost obtinuta ne putem da seama daca este bine intemeiata sau nu,daca este sau nu o  cunostiinta autentica. Democrit, de pilda, arata ca prin simturi nu putem obtine decat o cunoastere obscura, in vreme ce prin intelect sau ratiune ajungem la o cunoastere autentica. Desi diferentierea intre doua surse diferite ale cunoasterii respectiv intre simturi si ratiune era facuta inca din antichitate, abia in epoca moderna se vor contura clar doua curente epistemologice opuse: empirismul si rationalismul.

         Pentru empiristi (John Lucke, David Hume) cunoasterea noastra provine in intregime din experienta sau, oricum, aceasta este sursa ultima a cunostintelor noastre. John Lucke arata ca mintea noastra este la nastere “ca o coala alba de hartie,pe care nu sta scris nimic” ceea ce inseamna ca nu exista idei innascute, adica idei la care nici simturile, nici ratiunea sa nu contribuie in niciun fel. Abia ulterior, prin observatia indreptata “fie spre obiectele exterioare sensibile, fie spre procesele launtrice ale mintii noastre” sunt procurate “toate elementele gandirii”. Altfel spus, primele elemente ale cunoasterii noastre rezulta din actiunea lucrurilor exterioare asupra simturilor. In plus, ideile care iau nastere fara interventia intelectului sunt sigure. Eroarea provine abia atunci cand intervine intelectul, prelucand ideile primite de la simturi.

         In schimb, pentru rationalisti (Rene Decartes, Baruch Spinoza, Gottfried Wilhelm Leibniz), ratiunea este sursa ultima a cunoaterii autentice. Spinoza arata ca numai ratiunea poate cunoaste lucrurile “asa cum sunt ele insele”, in vreme ce simturile ne pot oferi doar o cunoastere “mutilata si confuza”.  In general ei credeau ca numai adevarurile care isi au sursa in ratiune si fara amestecul simturilor sunt sigure. Daca simturile intervin in cunostintele noastre, putem fi siguri ca acestea sunt supuse erorii.  Ei recunosteau insa ca nu putem reduce cunoasterea noastra numai la ceea ce ne ofera ratiunea. Pe de alta parte,credeau ca exista idei innascute. Decartes, de exemplu, argumenta ca Dumnezeu insusi a sadit in mintea noastra inca de la nastere idea Lui ca Fiinta absolut perfecta. Pentru Lucke cunoasterea provine din experienta (ceea ce ne ofera simturile), pe cand pentru Decartes cunoasterea se bazeaza pe ratiune.

         Karl Popper considera ca intrebarea curentelor epistemologice clasice –Care este sursa ultima a cunoasterii: intelectul sau simturile? – este patrunsa “in mod vadit de un spirit autoritar”. In plus,el contesta legitimitatea acestei intrebari, afirmand ca, in realitate, nu exista surse ideale ale cunoasterii care sa nu duca la eroare si carora ne-am putea adresa “ca unei supreme curti de apel”. 

Substanţa unică în sistemul filosofic al lui Spinoza

Substanţa unică în sistemul filosofic al lui Spinoza

            În partea I a Eticii sau in Despre Dumnezeu sau-şi natură, aşa cum apare ca titlu în unele traduceri, Spinoza aruncă în aer comfortul tradiţionaliştilor devenind un subiect constant de dezbatere pentru două tabere: cei care îl consideră panteist versus cei care îl eticheteză drept teist. Această polemică nu este însă o preocupare pentru mine în cele ce urmează, ci substanţa, mai bine zis, ce înţelege Sinoza prin conceptul de substanţă.

            Spinoza consideră substanţa ca cea ce este prin sine şi cea ce este conceput prin sine. Prin atribut al substanţei filosoful înţelege cea ce intelectul percepe dintr-o substanţă şi cea ce constituie esenţa acesteia. În fine,  D-zeu este pentru Spinoza o substanţă constituită dintr-o infinitate de atribute care la rândul lor exprimă fiecare o esenţă eternă şi infinită. Aceste definiţii care stau la baza sistemului filosofic spinozian sunt dezvoltate prin intermediul unor „propoziţii”, de fapt printr-o serie de principii care compun sau recompun ideea distinctă de D-zeu ca unică substanţă a universului, infinită, existentă în mod necesar şi necreată. Şi iată cum practic regăsim ceea ce am putea numi un argument ontologic spinozian, mult mai elaborat şi mai structurat decât cele precedente, în special decât cel al lui Descartes.

Principiile sau „propoziţiile” axiomatice pe care Spinoza le dezvoltă ca fundament al demonstraţiei

Prop. 1: Substanţa este anterioară în natură proprietăţilor sale.

Prop. 2: Două substanţe de natură diferită care au deci atribute diferite nu au nimic în comun.

Prop. 3: Dacă două lucruri nu au nimic în comun, niciunul nu poate fi cauza celuilalt.

Prop. 4: Două sau mai multe lucruri se deosebesc ori prin atribute(natura sau esenţa), ori prin proprietăţi.

Prop. 5: în natură nu pot fi două sau mai multe substanţe de aceeaşi natură sau cu acelleaţi atribute.

Prop. 6: O substanţă nu poate fi produsă de o altă substanţă.

Prop. 7: Ţine de natura unei substanţe să existe. Existenţa este un atribut al substanţei.

Prop 8: Orice substanţă este în mod necesar infinită.

Prop. 9: Cu cât mai multă realitate sau fiinţă are un lucru cu atât mai multe sunt atributele care îi aparţin.

Prop. 10: orice atribut al unei substanţe trebuie conceput prin sine.

Prop. 11: D-zeu sau o substanţă care consistă dintr-o infinitate de atribute care fiecare exprimă esenţa eternă şi infinită, există în mod necesar. Această deducţie în sine este miezul argumentului ontologic spinozian. El pleacă de la premiza că dacă un lucru poate fi conceput ca neexistând, atunci esenţa lui nu conţine existenţa, premiză care încalcă propoziţia-principiul 7 (Ţine de natura unei substanţe să existe). C atare, D-zeu există în mod necesar.

Prop. 12: Nu poate fi conceput un atribut al substanţei conform căruia această substanţă să poată fi divizată.

Prop. 13: O substanţă care este absolut infinită nu este divizibilă.

Prop. 14: Cu excepţia lui D-zeu, nici o substanţă nu este şi nu poate să fie concepută.

Această demonstraţie a faptului că D-zeu este singura substanţă din univers urmează astfel trei paşi:

Pasul 1: stabilirea faptului că două sau mai multe substanţşe nu pot avea în comun un atribut sau esenţa.

Pasul 2: demonstrarea faptului că există o substanţă cu atribute infinite-D-zeu.

Pasul 3: existenţa unei substanţe infinite face imposibilă existenţa unei alte substanţe. Dacă ar exista substanţe secundare, acestea ar trebui să aibă unele atribute sau esenţă, lucru imposibil dat fiind faptul că D-zeu are toate atributele posibile. Prin urmare, nu există o astfel de substanţă secundă.

 D-zeu fiind singura substanţă, totul este ori substanţa ori în substanţă, astfel totul este D-zeu. Lucrurile care sunt în D-zeu, adică în atributele lui D-zeu, sunt numite de Spinoza moduri. Această idee despre existenţa lui D-zeu care vine să contrazică vehement viziunea antropomorfică anterioară a atras după sine multe critici dar şi o schimbare a paradigmei gândirii moderne.

Prezentare Prezi: Interpretarea lui Heidegger a fragmentelor presocraticilor Heraclit şi Parmenide

      Prezentarea se află aici: http://prezi.com/pa-qzt7bnviq/?utm_campaign=share&utm_medium=copy