Ideea de istorie, de Robin George Collingwood

Ideea de istorie, de Robin George Collingwood

Prezentarea părţii a cincea a lucrării (Epilegomena)

Am să prezint ideile lui Collingwood legate de cunoaşterea istorică din partea a cincea a lucrării The Idea of History, acestea având un interes special pentru filosofi. Celelalte patru părţi se adresează mai ales istoricului, fiind vorba de prezentarea schimbărilor din cadrul conceptului de istorie.

Robin George Collingwood

Collingwood spune că atât cunoaşterea ştiinţifică, cât şi cea istorică sunt legitime. Natura trebuie cercetată cu metodele ştiinţelor naturale, dar mintea cu ajutorul metodelor istorice. În acest sens, schimbarea şi istoria nu sunt identice. Devenirea, temporalitatea ţin de natură, iar istoria ţine doar de relaţiile umane, unde acţiunile sunt întruchipări ale gândirii. Istoricul, dacă ştie ce s-a întâmplat, trebuie să ştie şi de ce s-a întâmplat. El încearcă să se transpună în condiţiile, contextele unor fapte şi regândeşte ce au gândit agenţii istorici apelând la propria cunoaştere pentru a critica, valoriza acţiunile. Cercetarea istorică îi relevă istoricului limitările propriei minţi: el vede ce acţiuni poate regândi şi nu abordează, astfel, evenimentele istorice în care nu se poate transpune. Gândirea istorică survine şi în viaţa cotidiană prin autocunoaştere – re-constitui o faptă din trecut, oricât de recentă, pentru a vedea cauzele pentru care am acţionat într-un fel sau altul şi mă pot raporta critic la acţiunea mea. Studiul minţii este un studiu al manifestărilor sale: mintea nu este o substanţă pentru a o putea percepe şi analiza cu mijloacele ştiinţelor naturii. Mintea „există” prin gândurile ei. Iar a studia gândurile din trecut înseamnă a le încorpora în prezent, a le critica şi, de aici, a avansa. Pentru înţelegerea ideilor din prezent trebuie să recurgem la regândirea trecutului.

Francis Herbert Bradley

Istoricul modern preia, în cercetarea sa, informaţiile de care are nevoie, sesizează contradicţii între mărturii şi le poate contesta acurateţea, poate explicita ideile implicite din relatări. Istoricul este, vedem, autonom sau, cum spunea Bradley, criteriu al adevărului istoric. Istoricul recurge însă, tot timpul, la construcţia sau imaginaţia a priori: dacă are nişte relatări despre stadii ale unui proces istoric, dar lipsesc informaţiile despre stadiile intermediare, el trebuie să le reconstruiască prin deducţii rezultând din dovezile avute deja la îndemână. De exemplu, dacă ştim că Cezar se afla într-o zi la Roma, iar ziua următoare ştim că era în Galia, trebuie să ne imaginăm faptul că el a parcurs distanţa dintre Roma şi Galia, fără a fi însă necesar să ne imaginăm şi detalii privind modul în care a parcurs drumul (detalii care, de altfel, nici n-ar putea fi obţinute a priori). Punctele stabile din care deducem informaţiile lipsă reprezintă documente, inscripţii, mărturii, adică „evidenţa” sau dovezile. Deşi nu avem certitudine absolută privind veridicitatea lor, noi le acceptăm ca transmiţând informaţii adevărate prin convenţie. Informaţiile istorice, în sine, rămân chestiuni rezolvate, stabile, până când sunt repuse în discuţie de un istoric. Dar, în funcţie de construcţia noastră a priori, accept ca valide alte relicve (adică ceea ce încă nu înzestrez cu valoare de adevăr şi nu folosesc drept dovadă) sau nu. Dacă accept, de exemplu, informaţiile lui Tacitus ca adevărate, ele nu vor fi compatibile cu cele ale lui Suetonius cum că Nero plănuia evacuarea Britaniei. Construcţia a priori obţinută, dacă este coerentă, confirmă sursele luate ca puncte fixe. Dacă nu, sau am comis o greşeală în reconstrucţie sau informaţiile însele erau contradictorii. Dovezile folosite sunt puse în lumină sau sunt de la început folosite graţie întrebării care-mi ghidează cercetarea. O aceeaşi problemă sau perioadă istorică poate fi dezbătută la infinit recurgându-se la alte întrebări. O problemă istorică nu este niciodată încheiată, nu există răspunsuri definitive în istorie. Un raţionament istoric nu trebuie acceptat de către toţi, pentru că nu toţi vor accepta informaţiile luate ca punct de plecare. Orice cunoştinţă istorică este o cunoştinţă necesară ce este dedusă din dovezi. Cu toate acestea, cercetarea istorică nu este relativă: istoricul trebuie să creadă ferm în adevărul surselor, iar construcţia a priori, fiind una ce reiese necesar din mărturii, este înzestrată cu valoare de adevăr pentru istoric. Memoria, singură, nu asigură cunoaştere istorică.

Istoria are nevoie de o logică proprie, cea a întrebărilor şi răspunsurilor. Ea nu se poate sluji de logica aristotelică, pentru că este una specifică interesului pentru matematică afişat de greci, dar care este utilizabilă şi-n ştiinţele naturii. Istoria nu se poate sluji nici de cea a inducţiei, de folos doar pentru ştiinţele naturii.

Wilhelm Dilthey

Metoda critică nu mai poate fi folosită în forma ei pură. Ea era de folos în combinaţie cu metoda foarfecelor-şi-a-lipiciului, căci istoricul îşi punea problema dacă să accepte sau nu o mărturie. Iar neacceptând-o, mărturia era din start considerată falsă. Dar, spune Collingwood, o mărturie neacceptată nu înseamnă, în mod necesar, una falsă. Pentru că istoricul acceptă sau nu o mărturie (ca dovadă) dacă are sau nu nevoie de ea în cadrul cercetării. Întrebarea cu care porneşte la drum istoricul pune în valoare mărturiile. Astfel, în faţa unei mărturii, istoricul trebuie să se întrebe ce vrea să transmită acea mărturie (care-i este semnificaţia – aceasta este metoda arheologică), iar apoi s-o accepte dacă îi este utilă. Dacă nu-i este lui utilă, ea va fi de folos altui istoric, dacă întrebările ridicate îl vor conduce spre ea. Întrebările formulate de istoric trebuie să fie inteligente, adică formulate la momentul potrivit. Cercetarea istorică trebuie ghidată de-o întrebare importantă, iar celelalte întrebări ridicate de cercetător pe parcurs facilitează, de fapt, răspunsul la întrebarea primă şi cea mai importantă, de altfel. A gândi înseamnă a pune mereu întrebări. Întrebarea care ghidează cercetarea oferă deja, preliminar, în mintea istoricului, un set de dovezi înspre care el va trebui să se îndrepte.

Michael Oakeshott

Henri Bergson

Gândirea nu face parte din fluxul conştiinţei. Ea are, însă, şi un caracter imediat: actul de gândire survine la un moment dat, alături de ale experienţe imediate (context imediat) şi într-un anumit context format de amplasarea unei idei alături de şi în legătură cu alte idei (context mediat). Astfel, acel context imediat nu poate fi re-constituit, acesta fiind motivul pentru care, la Bergson, Oakeshott şi alţii, cunoaşterea istorică era imposibilă. Dar istoricul poate regândi un gând al unui personaj istoric pentru că judecarea ca atare are o structură logică ce nu se lasă afectată de contextul imediat. Totuşi, am spus că un gând survine şi într-un context mediat. Istoricul care re-constituie o idee preia gândul din acel context şi-l aduce în contextul mediat propriu. Astfel, pentru a re-constitui acţiunea (implicit gândurile) personajului istoric, cercetătorul trebuie să se asigure că al său context mediat este cât mai apropiat de cel al personajului istoric. Actul de gândire sau conţinutul judecăţii poate fi re-constituit pentru că el are un conţinut „etern”, nu se lasă afectat, influenţat de celelalte experienţe. Dacă Euclid a gândit că „triunghiul isoscel are două unghiuri egale” şi eu pot gândi acest lucru şi pot reconstitui demonstraţiile sale matematice, fără a fi nevoie să revigorez şi experienţele sale imediate (entuziasmul pentru descoperirea făcută, oboseala, de pildă) aşa cum credea Dilthey, fapt ce l-a împins către asimilarea istoriei de către psihologie. În afară de gândire, nimic nu aparţine istoriei. Istoria este interesată doar de gândire. Prin gândire este liber agentul istoric. Cercetătorul nu este interesat de instinctele care-l influenţează pe agent să acţioneze, ci este interesat de cum a gândit personajul istoric situaţia (unică şi de nerepetat în aceeaşi configuraţie), cum a profitat de ea, cum s-a gândit s-o folosească şi s-o rezolve. Credinţele religioase sau preconcepţiile după care acţionează personajul istoric sunt acceptate liber, deci raţional de către el. Dacă spunem că agentul este liber, acest lucru înseamnă a-i recunoaşte demnitatea, a socoti omul ca valoare supremă şi nu ca pe un pion al naturii, un obiect care ascultă de planul naturii. Astfel, nu-l putem subordona pe individ legilor naturii.

Într-un proces natural, trecutul este „mort”. Regândindu-l, el redevine „viu” şi putem sesiza legăturile prezentului cu trecutul. Prezentul s-a constituit de pe urma încercării de rezolvare a unor probleme ce-au fost întâmpinate în trecut. Prezentul conţine trecutul.