Francis Fukuyama „Sfârșitul Istoriei”

 

 

Autorul eseului „Sfârșitul Istoriei” publicat pentru prima oară în revista „The National Interest” în 1989 este Francis Fukuyama. Acesta s-a născut în 27 octombrie 1952 la Chicago și este de profesie sociolog și politolog. A obținut doctoratul în științe politice la Universitatea Harward cu o teză despre politica externă a URSS în Orientul Mijlociu. Cartea publicată în 1991 „Sfârșitul istoriei și ultimul om”, bazată pe articolul menționat mai sus, i-a adus notorietate internațională. Acest context este important de precizat pentru că tocmai combinația dintre momentul istoric și tema aleasă sunt cele care i-au asigurat succesul, după părerea noastră. Ca să fim mai exacți, momentul istoric este „începutul sfârșitului” Războiului Rece, Perestroika și Glasnost-ul lui Gorbaciov și prăbușirea întregii zone de influență sovietică comuniste compusă din țările est europene, anul 1989. Aceste evenimente au fost surprinzătoare și derutante pentru societățile occidentale și au răsturnat multe dintre teoriile, miturile și profețiile legate de Uniunea Sovietică și blocul comunist în general. În aceste ape tulburi, lumea era avidă după o explicație și o clarificare, oricare ar fi fost ea, care să-i ajute să se repoziționeze față de ideologia comunismului proaspăt falimentat și să se redefinească în noul context politic, social și economic, mondial. Deși lucrarea lui Fukuyama pare mai mult o colecție de cauze posibile pentru prezent și eventuale scenarii pentru viitor, a avut totuși rolul unui „os de ros” pentru politicienii, economiștii, sociologii și filosofii vremii. Efervescența din jurul acestui articol nu a încetat cu totul nici în ziua de astăzi și poate că acesta este de fapt meritul lui Fukuyama.

În linii mari, ceea ce încearcă să ne sugereze autorul, este că odată cu falimentul ideologiilor marxist-leniniste, am ajuns la „sfârșitul evoluției ideologice a umanității și al universalizării democrației liberale occidentale ca formă finală a guvernării umane”. Cu alte cuvinte am ajuns ca umanitate în punctul, dincolo de care istoria încetează. Nimic nou, nimic mai bun nu se mai poate întâmpla și de asemenea nu mai sunt de așteptat fenomene negative de mare impact, „statul omogen universal” fiind forma supremă de organizare socio-umană. Totuși acest „capăt de drum”, această victorie finală a rațiunii, nu este prezentată ca fiind ceva totalmente pozitiv și benefic întrucât de aici în colo nu vom mai crea decât forme lipsite de sens.

Fukuyama consideră că socialismul a fost o alternativă viabilă în faza timpurie a industrializării, un mijloc prin care statele rămase în urmă au recuperat din acel decalaj al dezvoltării, „sărind” câteva etape și reușind să-și creeze o industrializare clasică. Cel mai bun exemplu a fost faptul că fosta URSS a reușit să concureze, și chiar să întreacă după unii, statele occidentale democratice și puternic industrializate în ceea ce privește realizările din domeniul militar, al cercetărilor spațiale și al fizicii nucleare. Luând în considerare decalajul imens, avut la start, dintre ruși și americani, nu putem decât să-i dăm dreptate în observația pe care a făcut-o. Totuși complicarea vieții economice și globalizarea au constituit un examen la care economia socialistă a căzut „cu brio” și nu a mai putut asigura intrarea statelor care o practicau în societatea postindustrială.

Ca urmare statele foste socialiste, precum și cele din Lumea a Treia sau cele bazate pe un fundamentalism religios se află încă pe drumul ce duce la democrație și sunt astfel încă blocate prea adânc în istorie ca să putem întrezări capătul prin care vor ieși din ea. Mai mult, autorul consideră că luată în ansamblul ei istoria nu se poate totuși sfârși prea curând deoarece principiile democrației liberale conțin în ele germenii propriei distrugeri și o vulnerabilitate inerentă. Suntem expuși unor forme de autoritarism naționalist sau religios încă necunoscute.

Liberalismul a avut de dus, în secolul XX, o luptă ideologică sângeroasă cu rămășițele absolutismului, apoi cu bolșevismul și fascismul iar în cele din urmă cu o formă apocaliptică de marxism ce amenința distrugerea umanității printr-un război nuclear. După câștigarea acestor lupte liberalismul a rămas fără nici o alternativă de sistem viabilă și fără nici o contradicție internă majoră, cu toate necesitățile umane satisfăcute. Acesta este momentul în care Fukuyama afirmă că asistăm nu doar la sfârșitul Războiului Rece ci la „sfârșitul istoriei ca atare” deși va mai dura până când acest sfârșit va fi transpus din planul ideilor și al conștiinței în lumea concretă. Karl Marx a avut și el o viziune asemănătoare considerând că istoria se va sfârși odată cu realizarea utopiei comuniste și a rezolvării prin aceasta a tuturor contradicțiilor anterioare. Istoria ca proces dialectic cu început, mijloc și sfârșit a fost o idee încă și mai veche, aparținându-i lui Hegel care și el văzuse în bătălia de la Jena, sfârșitul istoriei. Pentru Hegel orice comportament uman și ca urmare însăși istoria își are originile într-un stadiu primar de conștiință, în lumea ideilor. Marx a inversat complet prioritatea realului în raport cu idealul considerându-l pe acesta din urmă ca fiind determinat în întregime de către modul material de producție predominant. Aceasta este și la ora actuală paradigma adoptată atât de stânga cât și de dreapta naționalistă astfel că „nici una dintre teoriile contemporane respectabile nu mai consideră în mod serios conștiința și cultura ca matrice a comportamentului economic”. Acest fapt, susține Fukuyama, „duce la imposibilitatea înțelegerii faptului că originile comportamentului economic se află în domeniul conștiinței și al culturii, fenomene care sunt, prin natura lor, ideale”.

”Puterea ideii liberale ar putea părea mult mai puțin impresionantă dacă nu ar fi infectat și cea mai vastă și mai vechie cultură din Asia, China”. Pentru Fukuyama, chiar dacă China nu se conduce după un model democrat – liberal, ceea ce contează este faptul că ea nu mai constituie un far pentru forțele neliberale din întreaga lume. După ce face o analiză detaliată a felului în care au fost implementate reformele în China și fosta URSS, autorul încearcă să descopere dacă liberalismul mai are și alți dușmani ideologici.

Amenințarea unui stat religios este demontată argumentând că ”liberalismul modern a fost, din punct de vedere istoric, o consecință a slăbiciunii societăților bazate pe religie care, neputându-se pune de acord asupra naturii unei vieți bune, nu a reușit să furnizeze nici măcar premisele minime ale păcii și stabilității”. Singurul sistem teocratic care a oferit o alternativă la liberalism și comunism este Islamul însă doctrina lui fiind neatractivă pentru nemusulmani, Fukuyama consideră că nu trebuie să ne facem griji privind expansiunea și universalizarea lui.

Amenințarea unui naționalism este nerealistă în viziunea lui Fukuyama întrucât „marea majoritate a mișcărilor naționaliste din toată lumea nu au un program politic deasupra dorinței negative de independență față de un alt grup de oameni și nu oferă nimic în genul unui program cuprinzător pentru o organizare socio-economică”. De asemenea, faptul că  mai există focare de ideologie marxist-leninistă nu reprezintă un pericol deoarece ele se află în state mici și neimportante în economia politică mondială iar conflictele pe care le-ar putea ele provoca, ar fi unele neînsemnate. Am completa aici faptul că printre aceste state mici și neimportante fie ele teocratice sau comuniste se numără Iranul, Coreea de Nord, și Pakistanul pe care Fukuyama credem că le-a scăpat din vedere.

 

Fukuyama încheie: „Sfârșitul istoriei va fi o epocă foarte tristă. Lupta pentru recunoaștere, voința de a-ți risca viața pentru un ideal pur abstract, lupta ideologică mondială care a pus în lumină îndrăzneala, curajul, imaginația și idealismul vor fi înlocuite de calculul economic, de nesfârșita rezolvare a problemelor tehnice, de preocupări legate de mediu și de satisfacerea nevoilor sofisticate ale consumatorilor. În perioada postistorică nu va mai exista nici artă, nici filozofie, ci doar o îngrijire perpetuă a muzeului istoriei umane. Simt în mine și văd la cei din jurul meu o puternică nostalgie pentru timpurile în care istoria exista… Poate că tocmai  această perspectivă a secolelor de plictiseală de la sfârșitul istoriei va face istoria să înceapă din nou”.

Acestor mănunchiuri de „dacă” și „totuși”, de „pe de o parte” și „pe de altă parte” li s-au adus nenumărate critici, replici și comentarii din care vom cita doar câteva:

Pierre Hassner:„Cu o piruetă spectaculoasă Fukuyama renunță la joc: el nu crede cu adevărat nici în istorie, nici în sfârșitul ei”. De asemenea Hassner susține că sfârșitul lui Fukuyama nu este decât sfârșitul unui ciclu istoric repetitiv legat de declinul „tradițional” al marilor civilizații în urma căruia vor apărea noi cezari și profeți și va urma o nouă eră de eroism, austeritate și religie, eventual cuceriri și fanatism. Hassner spune un fel de: „După război mulți viteji se arată” citând-ul pe Hegel: „Bufnița Minervei își întinde aripile numai la căderea serii”. „În cel mai bun caz știm numai ce a fost, nu și ce va fi. Optimiștii se pot consola cu această maximă, pesimiștii ar putea-o considera neliniștitoare. Dar atât unii cât și alții vor trebui să ia act de un viitor despre care știm doar că ne este necunoscut”.

Irving Kristol: „Cunosc un singur mijloc de eliberare de sensibilitatea și modul de gândire hegelian, și anume întoarcerea la Aristotel, la concepția sa că toate formele de guvernare – democrația, oligarhia, aristocrația, monarhia, tirania – sunt inerent instabile, că toate regimurile politice sunt inerent trecătoare, că stabilitatea tuturor regimurilor este coruptă de puterea corozivă a timpului”. „Noi am câștigat Războiul Rece, ceea ce este bine – mai mult decât atât, este minunat. Dar aceasta înseamnă că acum dușmanul suntem noi, nu ei”.

Daniel Patrick Moynihan citândul pe Dahrendorf: „… inegalitatea devine impulsul dinamic care menține în viață structurile sociale… societatea umană nu este posibilă la modul realist fără inegalitate, iar abolirea completă a inegalității este exclusă … nu poate exista o societate umană ideală, perfectă, justă și în același timp nonistorică”.