A doua seara imaginara

Serile imaginare sunt momente formate din căldură sufletească și idei. La lumina unor cărți vom vorbi despre imaginație, imaginar, imaginal, reprezentare, ludic. Până la ora închiderii, împreună cu invitații noștri speciali. 

Tema ediției: Imaginar și terapie filosofică
Invitat: Florin Lobonț
Cartea dezbătută: „Înghite Platon, nu Prozac”, de Lou Marinoff.

Happy Birthday, Philosophy !

Astazi este ziua internationala a filosofiei. Din acest motiv as dori sa incep sarbatorirea filosofiei cu urmatorul rationament, care ne demonstreaza felul in care ar trebui sa ii uram "la multi ani" acesteia :


1) Astazi se sarbatoreste filosofia.

2)  Noi suntem oameni.

3) Filosofia incepe prin mirare.

4) Mirarea este fenomenul prin care omul isi pune intrebari.

5) Cea mai mare valoare a filosofiei este proprietatea de a incepe prin mirare.

6) Sarbatoarea este fenomenul axiologic prin care fiintele culturale aloca valori unei zile din calendar.

7) Oamenii sunt fiinte culturale.

8) Din 5) si 6) =>Sarbatorirea filosofiei se face prin mirare.

9) Din 6) si 7) => Oamenii sarbatoresc.

10) Din 1), 6), 7) => Oamenii sarbatoresc filosofia.

11) Din 5), 4) si 10) => Oamenii isi pun intrebari.

12) Din 11) si 2) => Noi ne punem intrebari.

13) Din 12) si 4) => Noi ne miram.

Concluzie ( din 1 si 13 ) : Noi astazi ne miram.

Astfel am vazut cum trebuie sarbatorita ziua filosofiei, si anume prin mirare.
Mirarea presupune reflectarea asupra unui obiect. Ma mir cum am ales sa reflect azi asupra filosofiei, deci asupra fenomenului de a reflecta. Voi la ce reflectati astazi?

Evoluţionismul şi credinţa religioasă

Sfântul Augustin: „Dacă se întâmplă ca autoritatea Sfintei Scripturi să fie în opoziţie clară şi sigură cu raţiunea, aceasta trebuie să însemne că persoana, care interpretează Scriptura, nu o înţelege corect”[1].

               

Vom prezenta aparenta incompatibilitate dintre evoluţionism şi credinţa religioasă, pornind de la capitolul „Ştiinţa darwiniană şi credinţa religioasă” din lucrarea Darwin şi după Darwin de Mircea Flonta.

Teza prezentării: Nu există, de fapt, conflict între ştiinţă (ştiinţa darwiniană, în particular) şi religie.Trebuie clarificaţi „termenii” discuţiei şi văzut dacă nu cumva cele două presupoziţii enunţate anterior au rolul de a realiza o confuzie între funcţiile religiei şi cele ale ştiinţei (adică ştiinţa devine „religie” – este vorba de scientism – iar religia devine ştiinţă). Confuzie care degradează statutul religiei şi statutul ştiinţei. Ceea ce este spus în această prezentare poate fi rezumat în citatul Sfântului Augustin.

               

1.Delimitări conceptuale

Ştiinţa cercetează un domeniu limitat de obiecte. Ea are metodă (modalitate de obţinere a cunoştinţelor). Ştiinţa uzează de conceptul adevărului înţeles ca adevăr corespondenţă: ceea ce spune o propoziţie ştiinţifică trebuie să concorde cu starea de fapt despre care se vorbeşte. Dacă este concordanţă, propoziţia este certă (adică sunt sigur de corespondenţa cu realitatea a unei propoziţii) şi deţin o cunoştinţă. Teoriile ştiinţifice presupun coerenţa propoziţiilor despre stări de lucruri (coerenţa = necontradicţia între propoziţii). Apare adevărul coerenţă. Adevărul coerenţă asigură certitudine doar dacă este însoţit de adevărul corespondenţă. În schimb, adevărul corespondenţă asigură, singur, certitudinea. Ştiinţa operează cu aducerea sub concepte a ceea ce este sesizat empiric. Conceptele se transpun, apoi, în judecăţi. Conceptele din ştiinţe trebuie să se rapordeze la datul empiric. Un concept din ştiinţă are un număr limitat de sensuri, fapt care permite comunicarea neambiguă a cunoştinţelor. Când vorbim despre cunoaştere în sens restrâns, vorbim despre cunoaşterea ştiinţifică. Nu este cazul religiei, însă (putem spune, metaforic, că religia are „cunoaştere”, dar acesta este sensul mai larg al cunoaşterii).

Metafizica se raportează, pe calea raţiunii, la întregul lumii. Preocuparea principală a ei este găsirea temeiurilor lumii. Propoziţiile metafizicii, având alt domeniu de studiu decât ştiinţa, nu pot fi verificate empiric. Deci, în metafizică nu avem conceptul adevărului corespondenţă. Avem doar un adevăr coerenţă. Dar acest tip de adevăr, singur, nu asigură certitudinea. Raţiunea umană nu poate decide dacă un anumit set coerent de propoziţii sau un altul, despre lume ca întreg şi despre temeiurile lumii, este cert (de exemplu, raţiunea nu poate avea pretenţia că poate furniza dovezi pentru existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu). Astfel, o teorie metafizică este alcătuită doar dintr-un set coerent de presupoziţii absolute (care nu sunt ficţiuni, dar nici certitudini !) despre lume ca întreg şi temeiurile lumii[2]. Nu putem spune că o teorie metafizică este ştiinţă. Teismul şi materialismul sunt metafizici.

Orice religie are şi o metafizică, deci o raportare raţională la divinitate, la temeiurile lumii, valori, raportul divinitate-om etc. Dar religia nu se reduce la metafizică. Religia presupune, în mod esenţial, credinţa, care presupune o raportare la Tot, a omului ca întreg. Raportare ce nu are loc doar prin raţiunea sa (cum am văzut că este cazul în metafizică). Ca şi în cazul metafizicii, în religie nu putem vorbi despre adevăr obiectiv (adică certitudine), ci despre „adevăr subiectiv”[3], un „adevăr” ce presupune aderenţa existenţială, a omului, la adevărurile unei religii. Certitudine şi cunoaştere, în sine, oferă doar ştiinţele. Dacă vorbim de „cunoaştere” şi „certitudine” în religie, folosim aceşti termeni în sens metaforic. Dar dacă îi folosim în sens metaforic, nu înseamnă că religia ar fi o ficţiune inventată de om pentru nevoile sale egocentrice (nemurirea sufletului, nevoia de finalităţi în bine, nevoia evadării de „duritatea” vieţii, nevoia de valori „autentice”, nevoia de coeziune socială etc.).

Ernst Mayr

„Evoluţia este cel mai bine înţeleasă ca modificare genetică a indivizilor fiecărei populaţii, de la o generaţie la alta”[4]. Populaţia este ansamblul de indivizi, dintr-un areal, ce se pot reproduce. Spre deosebire de esenţialism, care susţinea că toţi indivizii unei specii sunt identici, iar specia nu se mai poate modifica, populaţionismul susţine unicitatea fiecărui individ al speciei. Adică fiecare organism are şi trăsături comune cu ceilalţi, dar şi trăsături distincte, care îi sunt utile în „lupta pentru supravieţuire”. Genele unui organism nu se modifică pe parcursul vieţii acelui organism. Dar urmaşul unui organism poate avea cel puţin o genă diferită faţă de organismul parental. Genele, în relaţie cu mediul, permit organismului să aibă un anumit fenotip (ansamblul de caracteristice anatomice, fiziologice, biochimice, comportamentale). Două organisme, cu aceleaşi gene, pot avea fenotipuri diferite în funcţie de mediul în care se dezvoltă. Fenotipul parental nu se moşteneşte de către noul organism. Organismul adaptat este cel care are o anumită caracteristică, în fenotip, ce îi permite să aibă şanse mai mari de supravieţuire, în condiţiile de mediu date, decât ceilalţi indivizi ai aceleiaşi specii. Prin reproducere, individulul adaptat transmite urmaşilor gena care a produs, în fenotip, caracterele ce i-au permis supravieţuirea. Acea genă ce i-a permis individului adaptarea a apărut întâmplător, şi nu din influenţa mediului asupra genelor (este ceea ce Darwin numeşte variabilitate nedefinită). La fel de bine putea să apară, la acelaşi individ, altă genă care să îi permită adaptarea. Acest lucru a fost observat de Darwin în insulele Galapagos: pe insule diferite, cu aceleaşi condiţii de mediu, existau specii total diferite. Au existat caracterele diferite ce au permis supravieţuirea indivizilor. Darwin va pune accent, astfel, pe rolul întâmplării în natură. Nu există determinism în ce priveşte adaptarea. Nu există nici un scop „final” (= o perfecţiune completă) către care tinde natura, scop înspre care natura se perfecţionează. Nu există nici un scop final al fiecărui individ sau specie. Nu natura, ci indivizii se „perfecţionează”, dar această „perfecţionare” trebuie luată într-un sens foarte restrâns: în cadrul unei populaţii există un „progres” adaptativ în privinţa unui caracter al individului care îi permite să supravieţuiască într-un anumit mediu, iar acest caracter este transmis urmaşilor. Dar, în alte condiţii de mediu, acelaşi caracter ar fi putut să nu fie unul adaptativ, adică să nu-i fie utilă pentru supravieţuire. Aceste precizări subliniază faptul că evoluţionismul nu este metafizică, pentru că se referă doar la procese ale organismelor din natură. Darwin nici nu avea pretenţia ca evoluţionismul să dea un răspuns concret la problema originii vieţii sau să respingă religia. Darwin era agnostic, deci nu ateu. S-a împotrivit asocierii teoriei sale cu materialismul sau cu ateismul. Nu credea că omul de ştiinţă se poate pronunţa asupra chestiunilor metafizice, implicit şi asupra disputei teism-materialism cu privire la existenţa lui Dumnezeu. Darwin s-a împotrivit doar citirii literale a Genezei, citire prin care se năştea speculaţia creaţionismului cum că Dumnezeu creează fiecare specie de animale (am folosit cuvântul „speculaţie” cu sensul său peiorativ).

               

2.Respingerea evoluţionismului de către creaţionismul biblic

Părerea larg răspândită este că evoluţionismul lui Darwin şi credinţa religioasă sunt „incompatibile”: dacă sunt evoluţionist, sunt în mod necesar ateu, iar dacă sunt o persoană „religioasă”, nu pot accepta evoluţionismul.  Condiţiile pentru care apare această incompatibilitate sunt: 1.Credinciosul consideră că esenţa religiei stă în cosmologie. În cazul creştinismului, ar fi vorba de cosmologia biblică din cartea Facerii; 2.Această cosmologie este interpretată literal: întregul proces al creaţiei s-a desfăşurat exact conform cu spusele Bibliei. Iar cartea Facerii nu conţine metafore sau alegorii referitoare la procesul Creaţiei. Ceea ce înseamnă că descrierea biblică este certă, chiar mai certă decât orice altă teorie ştiinţifică. Acesta este creaţionismul. Creaţionismul susţine şi faptul că Dumnezeu ar fi creat fiecare specie în parte şi că intervine mereu în lume, în vederea creării fiecărui organism; 3.Evoluţionismul şi creaţionismul oferă viziuni globale şi raţionale (raţional are sensul de ştiinţific, aici) despre lume ca întreg, şi există o singură viziune globală adevărată, creaţionismul; 4.Darwin se opune creaţionismului. Din cele trei puncte luate împreună rezultă că evoluţionismul este antireligios.

Alvin Plantinga

Presupoziţiile enumerate anterior aparţin, cum am spus, creaţionismului ştiinţific. Considerând evoluţionismul ca ştiinţă globală despre lume (cum am văzut la punctul 3), creaţionismul îl ridică, de la ştiinţă, la rang de filosofie materialistă (materialismul este o poziţie metafizică). Dar Darwin nu considera că evoluţionismul este metafizică şi nu se opunea religiei ca atare. El se opunea tezei că Dumnezeu ar fi creat şi creează toate vieţuitoarele. În această teză, religia este considerată ştiinţă pe baza interpretării literale a Genezei. Dar toate observaţiile naturii contrazic teza creaţionismului ştiinţific.  

Unul din apărătorii cosmologiei biblice este Alvin Plantinga, dar se îndepărtează de unele radicalisme ale creaţionismului: Plantinga susţine că omul este supus la greşeli în interpretarea Bibliei. Interpretarea pe care o dăm unor pasaje din Biblie poate fi corectată graţie ştiinţei. Dar dacă adevărurile ştiinţei sunt în contradicţie cu cele ale Scripturii, atunci trebuie să dăm crezare Bibliei şi să ne raportăm critic la ştiinţă, căci aceasta din urmă conţine greşeli de raţionare. Deci Biblia trebuie să valideze ştiinţa. În cazul „disputei” evoluţionism-creaţionism, pentru credincios, crede Plantinga, este mai plauzibil faptul că Dumnezeu a creat separat fiecare specie, pentru că evoluţionismul nu ar avea suficiente „dovezi empirice” (pentru evoluţia organismelor din strămoşi comuni, de pildă). Nici ideea că Dumnezeu ar fi creat fiecare specie în parte nu are „dovezi empirice”, dar este mai plauzibilă pentru credincios. Deci trebuie respins evoluţionismul, pentru că nu concordă cu ideile cosmologiei biblice. Plantinga ajunge, însă, tot la eroarea considerării literale a Bibliei. De asemenea, oare ştiinţa chiar are nevoie de validare dintr-o sursă externă ei ?

Phillip Johnson respinge, în numele religiei, evoluţionismul, dar distanţându-se de interpretarea literală a Bibliei. Pentru acest autor, inteligenţa superioară a Creatorului conduce evoluţia speciilor în conformitate cu un proiect. Teismul şi evoluţia nu sunt incompatibile. Ceea ce propune Johnson este metafizică şi nu poate fi susţinut (adică face eroarea de a crede că metafizica livrează adevăruri certe despre domeniul supranaturalului). Johnson, însă, va pune semn de egalitate între evoluţionism şi materialism. Acesta din urmă, însă, ţine de metafizică. Or ştiinţa nu se poate pronunţa asupra chestiunilor metafizice[5].

                              

3.Combaterea religiei prin evoluţionism

Printre cei care susţin că evoluţionistul consecvent trebuie să fie ateu şi materialist sunt Richard Dawkins şi Daniel Dennett.

Richard Dawkins

Richard Dawkins consideră că frumuseţea şi armonia prezente în natură i-au determinat pe oameni să creadă că lumea trebuie să fie opera unui meşteşugar, adică Dumnezeu. Dar, crede Dawkins, mulţumită evoluţionismului putem alunga această presupoziţie falsă. Am acceptat presupoziţia Dumnezeului Creator pentru că nu aveam, până în secolul XIX, o explicaţie mai bună pentru existenţa armoniei naturii, dar odată ce a apărut lucrarea de căpătâi a lui Darwin în 1859, putem renunţa la creaţionism. Desigur, şi la Dawkins, cartea Genezei presupune o interpretare literală. Dawkins are ca presupoziţie faptul că religiile oferă, la fel ca ştiinţele, teorii despre lume. Religia se reduce la formularea de teorii. Iar dacă astăzi nu acceptăm „teoriile” religioase, e pentru că ştiinţa a evoluat. De asemenea, dacă ar dori să fie acceptate, teoriile religioase ar trebui să demonstreze existenţa lui Dumnezeu[6]. Nu este posibilă dovedirea existenţei lui Dumnezeu, deci nu putem accepta religia. Dacă creaţioniştii aduceau darwinismul la rang de metafizică pentru a-l putea combate, unii evoluţionişti aduc religia la rang de ştiinţă pentru a o combate şi a susţine că ştiinţa oferă răspunsuri la întrebările privind originea vieţii şi „sensul” ei[7]. Or aceasta nu trebuie să fie pretenţia ştiinţei, căci ea se transformă în metafizică. Iar metafizica ce are pretenţia că oferă certitudini cu privire la temeiurile ultime ale existenţei trebuie respinsă, pentru că forţează pătrunderea raţiunii teoretice acolo unde ea nu are acces[8].

Următoarele două puncte ale prezentării au în vedere două modalităţi prin care evoluţionismul şi religia pot coexista.

               

4.Armonizarea evoluţionismului cu religia

Naturalişti religioşi (şi nu doar naturalişti din această categorie) precum Michael Ruse, Stephen Jay Gould, Asa Gray, Theodosius Dobzhansky, Francisco Ayala consideră că religia poate coexista cu teoria lui Darwin.

Pentru Ayala, fundamentală este diferenţierea religiei de ştiinţă: religia „abordează scopul şi semnificaţia lumii şi a vieţii omului, relaţia adecvată a oamenilor cu Creatorul lor şi cu toţi cei din jur, valorile morale care exprimă şi guvernează vieţile oamenilor” (Darul lui Darwin către ştiinţă şi religie, p.9 apud Flonta, p.236). Religia nu ne poate spune nimic despre mecanismele naturii, iar ştiinţa nu ne poate spune nimic despre etică, valori, scopuri, temeiuri ale lumii (ele nu pot fi tratate asemeni unor obiecte empirice, acest fapt neînsemnând că ele nu „există”). Procesele naturii nu pot fi privite ca exprimări ale voinţei divine, ci trebuie cercetate de ştiinţă. Credinţa religioasă nu trebuie sprijinită de ştiinţă: „Eu susţin însă că credinţele religioase ar trebui să-şi găsească justificarea pe bazele solide ale credinţei şi revelaţiei, şi nu pe cunoaşterea ştiinţifică, care tocmai prin natura ei nu este niciodată definitivă sau etern validă”[9]. Dacă avem în vedere separaţia ştiinţei de religie, aparentul conflict dintre darwinism şi religie dispare. Sigur, credinciosul trebuie să accepte că Dumnezeu este Creator, dar dacă am admite că planetele, animalele au apărut după creaţia iniţială şi că Dumnezeu va putea acţiona, indirect, prin cauze naturale, atunci credinciosul nu va intra niciodată în conflict cu descoperirile ştiinţei. De asemenea, dacă se acceptă că divinitatea nu este implicată direct în desfăşurarea lumii şi nu creează speciile, atunci ea nu este „responsabilă” pentru existenţa „răului” şi a „suferinţei” în lume. Suferinţa apare mulţumită imperfecţiunilor organismelor şi „luptei” acestora pentru supravieţuire.

Francisco Ayala

Ernan McMullin, filosof american al ştiinţei şi credincios, precum Ayala, nuanţează ideea (prezentă şi la Ayala, după cum am văzut) „împăcării” cosmologiei biblice cu ştiinţa evoluţiei. Creaţia divină, iniţială, poate fi realizată în două moduri: 1.ca şi „creaţie specială” – Dumnezeu creează fiecare specie şi intervine direct în natură pentru a se asigura de finalitatea unor acţiuni; 2.creaţia prin evoluţie – dezvoltarea naturii urmează actualizarea unor potenţialităţi prezente în momentul creaţiei. McMullin spune că trebuie acceptat al doilea tip de creaţie, căci primul nu este necesar pentru credinciosul de azi. Acceptarea „creaţiei speciale” atrage cu sine următoarele consecinţe nefaste: 1.ideea de Dumnezeu imperfect, datorită faptului că intervine în natură; 2.se ajunge la corectarea ştiinţei – aceasta trebuie să fie conformă cu Geneza.

Rămâne, însă, problematică natura armonizării ştiinţei şi religiei. „Împăcarea” celor două „moduri de cunoaştere” se realizează pe un plan metafizic. Cunoaşterea religioasă este o cunoaştere considerată superioară celei ştiinţifice, pe care o întregeşte: ceea ce nu poate cunoaşte ştiinţa, care este limitată prin natura ei la fapte, poate cunoaşte (= livrează certitudini) religia. Cunoaşterea religioasă are pretenţia că oferă certitudini cu privire la semnificaţii ultime ale existenţei, valori şi ţeluri. Or despre toate acestea nu putem avea certitudini. În interpretarea celor doi autori, religia devine meta-fizică, adică domeniu superior ştiinţei care oferă o cunoaştere superioară celei ştiinţifice. Religia, cum am spus mai sus, nu oferă adevăr obiectiv, ci adevăr subiectiv, iar acest fapt implică o relaţie singulară, personală, a credinciosului cu divinitatea şi, configurat astfel, este un adevăr unic, netransmisibil celorlalţi prin judecăţi, teorii, ci doar arătat (vezi partea a 5-a). Ştiinţa, dimpotrivă, oferă adevăruri ce trebuie împărtăşite tuturor prin judecăţi verificabile. Cunoaşterea religioasă superioară cunoaşterii ştiinţifice riscă să piardă dumnezeirea lui Dumnezeu şi să-l readucă pe Dumnezeu la simplu concept, aşa cum este el prezent în metafizica tradiţională europeană[10].

Din ce am spus până acum, pentru a evita transformarea, atât a religiei cât şi a ştiinţei în metafizică, trebuie să recurgem la separarea totală a ştiinţei de religie.

               

5.Separaţia ştiinţei de religie

Această separaţie este susţinută, printre alţii, de gânditori precum Soren Kierkegaard, Ludwig Wittgenstein şi Hans Kung.

Pentru primii doi, religia nu are nevoie şi nici nu poate fi justificată sau întemeiată raţional. Nu am credinţă pentru că sunt „cert” că există Dumnezeu sau viaţa după moarte. Cred chiar dacă toate dovezile raţionale mi-ar indica spre faptul că nu există Dumnezeu sau nemurirea sufletului. Dacă îmi întemeiez raţional credinţa, reduc religia la metafizică şi ştim că nu avem niciun „motiv” pentru a socoti ca certă metafizica („Religia spune: Fă acesta! – Gândeşte aşa! – dar ea nu o poate întemeia şi dacă încearcă să o facă, atunci ea respinge; căci pentru fiecare temei pe care-l dă, există un temei opus care este valabil. Mai convingător este să se spună: Gândeşte aşa! – oricât de ciudat ar părea acest lucru sau Nu doreşti să faci acest lucru ? – aşa de respingător cum este”[11]). Aceasta ne livrează doar presupoziţii ce nu pot fi verificate prin exerciţiul raţiunii. „Cât ar suna de ciudat, relatările istorice din Scriptură s-ar putea dovedi, în sens istoric, false, şi totuşi credinţa ta nu ar pierde nimic prin aceasta: nu însă pentru că ea s-ar referi, bunăoară, la adevăruri universale ale raţiunii! Ci mai curând deoarece credinţei nu-i pasă de dovada istorică (de jocul dovezilor în istorie). Această relatare (Scriptura) este însuşită de oameni cu credinţă (ceea ce înseamnă dragoste)”[12]. „Mi se pare că o credinţă religioasă nu poate fi decât ceva de felul unei angajări pasionate faţă de un sistem de referinţă. Aşadar, deşi este credinţă, ea este de fapt un mod de a trăi sau un mod de a judeca viaţa. Ea este o însuşire pasionată a acestui mod de a vedea”[13]. „Viaţa te poate educa să crezi în Dumnezeu. Şi există, de asemenea, experienţe care fac acest lucru; dar nu viziuni sau alte experienţe ale simţurilor care ne arată existenţa acestei fiinţe, ci, de exemplu, suferinţe de diferite feluri. Iar acestea nu ni-l arată pe Dumnezeu în felul în care o impresie senzorială ne arată un obiect, nici nu ne lasă să facem presupuneri în legătură cu el. Experienţele, gândurile – viaţa pot să ne impună această noţiune”[14].

Hans Kung

Teologul Hans Kung oferă exprimă şi el câteva gânduri privitoare la despărţirea credinţei de ştiinţă. Pentru el, Dumnezeu nu are natură substanţială, adică nu este aşezat în afara lumii. Şi nu este un Dumnezeu antropomorfic. Divinitatea este reală, dar nu în sensul unei realităţi factual-empirice. „Kung afirmă că Dumnezeu reprezintă transcendenţa în imanenţă, eternitatea în temporalitate, prin urmare absolutul în relativ”[15]. El nu poate fi văzut, înţeles, definit. O astfel de divinitate nu poate fi surprinsă în conceptele ştiinţei. Acestea şi limbajul religios nu pot fi armonizate. Limbajul ştiinţei este unul descriptiv, căci se referă la obiecte empirice. Deci limbajul descriptiv conţine concepte. Doar conceptele asigură cunoaştere. Obiectelor percepute li se atribuie concepte. Conceptele au un număr finit de sensuri, fapt ce înseamnă că ele circumsriu obiectul denumit. Limbajul religios nu se referă la obiecte empirice. Prin urmare, obiectelor din limbajul religios nu li se pot atribui concepte (în sensul strict al cuvântului, concepte avem doar în limbaj descriptiv), ci metafore. Metaforele au câteva sensuri de bază, apoi un număr nelimitat de sensuri aduse de fiecare utilizator, în limitele puse de sensurile de bază ale metaforei. Deci nu există cunoaştere ştiinţifică, certă, despre absolut[16]. Aşadar, limbajul religios doar îşi indică, nu îşi descrie, obiectele (despre Dumnezeu şi despre existenţa sa nu putem spune nimic cert). Dar dacă obiectele acestea sunt doar indicate, nu şi cunoscute, nu înseamnă, în mod necesar, că ele sunt ficţiuni. De asemenea, deoarece limbajul religios se referă la obiecte „supratemporale”, el nu este un limbaj indicativ care ar putea deveni descriptiv. Limbajul religios poate oferi cunoaştere, dar „cunoaştere” luat în sens metaforic. Iar dacă spunem că ar exista ceva de genul unei cunoaşteri „mistice”, aceea nu poate fi comunicată decât tot prin metafore şi nu va fi niciodată un limbaj descriptiv. Credinţa religioasă autentică nu poate fi zdruncinată de descoperirile ştiinţei. Şi nici invers. Evoluţionismul, şi orice altă ştiinţă, nu exclud existenţa (nedefinibilă) lui Dumnezeu.

Bibliografie

Flonta, Mircea, Darwin şi după Darwin, studii de filosofie a biologiei, Humanitas, Bucureşti, 2010, p.9 – 124, 200 – 270.

Mayr, Ernst, De la bacterii la om. Evoluţia lumii vii, Humanitas, Bucureşti, 2004, p.23 – 201, 289 – 348.

                 

---

[1] Apud Francisco J.Ayala, Darul lui Darwin către ştiinţă şi religie, traducere de Doina Rogoti, Bucureşti, Curtea Veche, 2008, p.214.

[2] Ştiinţa nu are asemenea presupoziţii numite absolute. Ştiinţa are presupoziţii sau ipoteze cu privire la fapte particulare din lume. De pildă, este o ipoteză (deci poate fi contestată) faptul că toate organismele descind dintr-un organism comun. De necontestat este faptul că există evoluţia naturii.

[3] Conceptul aparţine lui Kierkegaard. Adevărul subiectiv denumeşte raportarea intimă, personală la Dumnezeu. Acest adevăr nu este fictiv, dar nici cert, în sensul în care sunt certe propoziţiile ştiinţei. Acest adevăr este cert doar pentru fiecare individ şi nu îl putem impune celorlalţi. Dacă adevărurile ştiinţei sunt constrângătoare, cele ale credinţei nu. Şi Kierkegaard considera că trebuie să evităm amestecarea planurilor între ştiinţă şi religie. Greutăţile spirituale apar dacă ştiinţa şi religia se întrepătrund, se amestecă.

[4] Mayr, p.107

[5] „Toţi cercetătorii avizaţi şi oneşti ai naturii sunt de acord că rezultatele muncii lor nu pot nici proba, nici contrazice concepţii creaţioniste sau materialiste. (...)A afirma că teoria darwiniană a evoluţiei se bazează nu pe fapte ale istoriei naturii, ci pe o filosofie naturalistă sau materialistă, este totuna cu a-i contesta calitatea ştiinţifică.” (Flonta, p.221)

[6] Din păcate, metafizica tradiţională europeană a încercat acest lucru.

[7] „În general, conflictul tinde să se ivească dacă fie ştiinţa, fie religia adoptă atitudini „expansioniste”, pretinzând să răspundă la întrebări care în mod legitim aparţin celuilalt domeniu al cercetării.” (Denis Alexander, „Models for Relating Science and Religion”, în The Faraday Papers, April 2007, p.2, apud Flonta, p.232)

[8] Raţiunea teoretică este cea care oferă cunoaştere (ştiinţifică). Chiar dacă, din perspectiva raţiunii teoretice, Dumnezeu nu poate fi cunoscut (pentru că nu poate fi perceput), el poate fi gândit (adică ne putem forma un concept despre Dumnezeu, chiar dacă nu îl putem percepe).

[9] Ayala, op.cit., p.25sq apud Flonta, p.239.

[10] Ideea îi aparţine lui Martin Heidegger, în Contribuţii la filosofie (vezi însemnările despre ultimul Dumnezeu).

[11] Ludwig Wittgenstein, Însemnări postume 1914 – 1951, traducere de Mircea Flonta şi Adrian-Paul Iliescu, Humanitas, Bucureşti, 2005, p.67

[12] Ibidem, p.72sq

[13] Ibidem, p.126

[14] Ibidem, p.164

[15] Flonta, p.247

[16] Fapt arătat de Kant în Critica raţiunii pure

Think more...think better

Conferinta despre inteligenta artificiala

Gramatica imaginației

Abstract:

Joia trecută, pe data de 31 Ocotmbrie la Cartea de Nisip din Timișoara a avut loc prima seara imaginară din lanțul de conferințe pe teme filosofice oferite de Centrul de Cercetare în Istoriografie Filosofică și Filosofia Imaginarului împreună cu grupul Librarium.

Octavian Balintfi, fost profesor de filosofie la Universitatea de Vest, a deschis seara printr-un discurs despre filosofia gramaticii imaginației a lui Ludwig Wittgenstein.

Filosoful austriac dorește să „arate” celorlalti limbajul prim, limbajul umanității, universal, care prin natura sa este non-artificial. Geniul lui Wittgenstein observă cum acesta ni se arată prin jocurile de limbaj pe care noi le facem zi de zi.

Limbajul prim ne oferă forma noastră, umană, de gandire. Astăzi o putem echivala cu acel concept din filosofia minții numit Mental-mapping. Prin acesta, ne ridicăm probleme de natură epistemică, dar și de natură comunicativă.

Cum reușim să percepem, să înțelegem? Cum reușim sa comunicăm unii cu alții? Ce rol are imaginația în toată povestea asta?

Poate discuțiile din prima seara imaginară vă vor lămuri.

Aici puteți accesa înregistrarea conferinței: Wittgenstein 31 Oct 2013

Scoala ideala ( Furdui Alexandra )

Scoala ideala!

Constantin Noica provine dintr-o familie cu vechi radacini aromane,al carei nume putea fii gasit in secolul al XIX-leain numeroase regiuni din sudul Dunarii.Este al treilea copil al lui Grigore si Clementa Noica,s-a nascut in comuna Vitanesti din judetul Teleorman in 12 iulie 1909.

Filosofia este una dintre principalele forme ale manifestarii spiritului uman.Termenul a fost creat cu peste doua milenii in urma din cuvintele grecesti ‘phileo’,a iubi si ‘sophia’ care inseamna intelepciune.Asadar filosofia semnifica dragostea pentru intelepciune.

Jurnalul filozofic a lui Constantin Noica este o carte plina de esenta,iar frazele scurte sunt adanci,inchid adevaruri simple,necesare inimii si te oblige sa reflectezi asupra elementelor cu adevarat importante ale vietii.Mi-a placut,in special,idea Scolii imaginate de Noica,o scoala in care rutina nu ar trebui sa intervina,in care ‘nu se stie cine da si cine primeste’,unde elevul este insetat de cunoastere,,este facut sa-si doreasca sa descopere,sa gandeasca,in care sa se evite transformarea acestuia intr-o carcasa plina de ecourile unor informatii seci.Institutul de infrumusetare a sufletului este fascinant,o scoala unde sa se predea ‘stari de spirit’.Mi s-au parut interesante si ideile referitoare la religie,ca nu se poate stii ce e mai grav:pacatul sau planuirea lui,pentru ca nu putem spovedi ceva in curs de realizare.

Concluzia cartii subliniaza eterna incercare a filozofilor de  gasii un raspuns la intrebarea fundamentala:’Ce este omul?’,iar autorul spune in final:’nu putem stii ce este un om bun sau un om rau,intelligent sau prost,cum nu stim nici ce este  femeie frumoasa.’

Cateva citate din Jurnalul filozofic a lui Noica ar fii:’Nu s-a gandit nimeni sa deschida un institut de infrumusetare prin cele sufletesti.Fiindca dinauntru inafara vine frumusetea.Ganditi-va cat de urate sunt adesea femeile crispate,cum stau sub nevoia de a fii frumoase.Dar dati-le seninatatea si stapanirea,si vedeti cum li se destind fetele,cum elimina toxinele si cum recuceresc frumusetea,singura frumusete care le e data:de oamenii vii.’

‘Femeia se priveste totusi nespus de mult in oglinda.Dar probabil pentru a vedea acolo pe un altul-care o priveste.’

‘(…)omul e ceva ce se defineste neincetat-Sunt de partea celui care nu stie.El are sorti sa caute ceva.’

‘(…)inceputul Bibliei.Dumnezeu face lumina si apoi vede ca e buna.Face uscatul si apele,si apoi vede ca sunt bune.(Numai la om nu vede asta.Sa fi fost de la sine inteles?).In orice caz,creeaza intai si pe urma sta sa judece.’

‘Cunoaste si fa ce vrei!’

‘Ce nu stiu pedagogii si stie bunul-simt romanesc:Nu da povata celui ce nu ti-o cere caci nu te asculta.Inseteaza-l intai.Pune-l in situatia de ti-o cere.Si pe urma,spune-i,daca ai de spus ceva’.

‘O femeie frumoasa pe care intalnirea cu cineva,n-o face si mai frumoasa e o trista reusita a biologiei’.

In acest jurnal filozofic se resimte’sentimentul muzical al lucrului filozofic!’Acest jurnal filozofic este,in principiu o splendida colectie de farame filozofice,un jurnal care inchide in el doua mituri proprii autorului:mitul Scolii si mitul Fratelui.

‘Visez la o scoala in care sa nu se predea,la drept vorbind,nimic.Sa traiesti linistit si cuviincios,intr-o margine de cetate,iar oamenii tineri,cativa oameni tineri ai lumii,sa vina acolo spre a se elibera de tirania profesoratului.Caci totul si toti dau lectii.

…’Stari de spirit,asta trebuie dat altora;nu continuturi,nu sfaturi,nu invataturi’.

In acest jurnal gasim ganduri fragmentate,proza poetica a abstractiunii.E una din cartile reduse ca pagini,prin care treci rapid,o carte ideala pentru lenesii lecturii,culegi cel mult un gand sau uiti cu desavarsire totul,ai senzatia unui lucru oarecum usor,o unei filozofii de neofit,daca poate fii numit asa.

Am impresia ca ideea de jurnal filozofic vrea sa surprinda,asemenea poeziei,inconstanta gandului,,partile sale inalte,varful aisbergului.De altfel la Constantin Noica titlul este un fals indrumator,intrucat nu avem o oarecare cronologie a aventurii spirituale,parti ale incipitului ori ale dezvoltarii filozofice,ci mai degraba farame de filozofie,fraze razlete cu putina carne textuala in raport cu importanta subiectului.Am senzatia ca Noica parca ar fii vrut cu obstinatie sa gandeasca asa,in bucatele,de parka ar fii fost incredintat ca lucrurile importante in filozofie nu se pot spune decat in fulguratii ale gandului,in fraze,intuitii,revelatii.

Pana la urma scoala lui Noica este un mod de a fii in lume,un turn de fildes cu mai multe usi deschise,una dintre puntile catre intelepciune.

Noica,insusi face o delimitare in istorie intre popoarele fricii si popoarele foamei,afirmand ca am apartine celei dintai,zonei inteligentei mai degraba decat zonei instinctului..El crede de asemenea ca numai constrangerea obliga la marea creatie,pe cand libertatea o refuza,practica locul comun.Si ca o ultima impresie autorul desneaza prea frumos cu cuvintele,practica un stil academic,o atingere rapida a realitatii sau a limbajului colocvial,apoi trece rapid in taramul filozofiei oferind astfel o permanenta impresiede artificial si discontinuu.

Invatatorul de filozofie isi marturiseste in final concluzia;’Viata e un dozaj,doar cand si cand suntem frumosi,inteligenti,buni,si ca sa completez,vrednici de a accede in scoala lui Noica.

Eu sunt de parere ca ‘adevarata filozofie consta in a face nu carti,ci oameni’.

Qualia

O introducere în ceea ce se numește Qualia. Conceptul de Qualia provine din filosofia minții. Acesta ofera un argument în favoarea existenței unei conștiințe și independența acesteia. În schimb problemele apar cand ne uităm la comunicarea dintre două conștiințe. Aici apar barierele experiențelor, care sunt subiective...mai pe scurt, nu putem comunica exact ceea ce experimentăm din cauza conceptului de Qualia.

DIALOG ÎNTRE UN FILOSOF, UN IUDEU ŞI UN CREŞTIN - Pierre Abelard

Evreul aduce un argument: pariul sclavului. Acestui  sclav îi este spus într-o dimineaţă de către cineva pe care nu-l cunoaşte ca puternicul şi irascibilul stăpân. care este plecat pentru acea zi, i-a lăsat instrucţiuni vis-a vis de ce să facă în lipsa sa. Sclavul are alegerea de a împlini sau nu instrucţiunile. Dacă stăpânul într-adevăr a lăsat instrucţiunile, faptul că el le îndeplineşte va duce la răsplătirea să; dar dacă nu va îndeplini cerinţele va fi pedepsit sever; sau mai avem şi altă variantă: pe de o parte, dacă stăpânul nu a lăsat instruciunile, sclavul nu va fi pedepsit pentru îndeplinirea lor, însă ar putea fi uşor pedepsit pentru neîndeplinirea lor.Această situaţie este asemănătoare cu situaţia evreului în faţa lui Dumnezeu, aparent Acesta cerând ascultare necondiţionată în faţa legii iudaice, (Instrucţiunile lăsate în urmă). Filosoful argumentează ca evreul poate avea şi alte alegeri în a acţiona, etica nefiind  o chestiune de acţiune în conformitate cu legea, dar depinde mai ales de intenţiile individului, cum putem observa şi în pariul sclavului.

În al doilea dialog, filosoful are o discuţie cu creştinul. Filosoful menţine încă de la început ideea că virtutea presupune fericire, de aici deducem că nu avem nevoie de un Paradis, deoarece o persoană virtuasa rămâne în aceasi condiţie, chiar dacă este vie sau moartă.

Creştinul vine cu o concepţie diferită. Pentru el, Raiul este benefic, deoarece pe lângă beneficiile aduse de faptul că o persoană a trăit în virtute, ea nu va mai fi împiedicată de circumstanţe. În Paradis nu mai suntem prizonierii corpurilor, astfel nu vom mai avea piedici fizice, spre exemplu: foamea, setea, etc. Individul poate aşadar fi atât de fericit ca şi viaţa în concordanţă cu virtutea permisă, mai ales dacă nu sunt circumstanţe externe care pot afecta acţiunile individului.

Filosoful garantează că Paradisul astfel înţeles este cu siguranţă o inbunatatire până şi într-o viaţă virtuasă, şi se alătura creştinului într-o încercare cooperativă de a defini natura virtuţilor şi Binele Suprem. Virtutea este propria recompensa, şi în Paradis nimic nu ne opreşte să ne răsplătim pe noi înşine cu virtute.

Întregul scop al acestui mic dialog, este visul filosofului şi teologului Abelard, de a exista o lume une toate religiile coexistă paşnic şi că, dincolo e orice discriminare, toate au aceeaşi viziune a unui Dumnezeu unic.

 (Popescu Gabriel, Filosofie I)