Evreul
aduce un argument: pariul sclavului. Acestui
sclav îi este spus într-o dimineaţă de către cineva pe care nu-l
cunoaşte ca puternicul şi irascibilul stăpân. care este plecat pentru acea zi,
i-a lăsat instrucţiuni vis-a vis de ce să facă în lipsa sa. Sclavul are
alegerea de a împlini sau nu instrucţiunile. Dacă stăpânul într-adevăr a lăsat
instrucţiunile, faptul că el le îndeplineşte va duce la răsplătirea să; dar
dacă nu va îndeplini cerinţele va fi pedepsit sever; sau mai avem şi altă
variantă: pe de o parte, dacă stăpânul nu a lăsat instruciunile, sclavul nu va
fi pedepsit pentru îndeplinirea lor, însă ar putea fi uşor pedepsit pentru
neîndeplinirea lor.Această situaţie este asemănătoare cu situaţia evreului în
faţa lui Dumnezeu, aparent Acesta cerând ascultare necondiţionată în faţa legii
iudaice, (Instrucţiunile lăsate în urmă). Filosoful argumentează ca evreul
poate avea şi alte alegeri în a acţiona, etica nefiind o chestiune de acţiune în conformitate cu
legea, dar depinde mai ales de intenţiile individului, cum putem observa şi în
pariul sclavului.
În
al doilea dialog, filosoful are o discuţie cu creştinul. Filosoful menţine încă
de la început ideea că virtutea presupune fericire, de aici deducem că nu avem
nevoie de un Paradis, deoarece o persoană virtuasa rămâne în aceasi condiţie,
chiar dacă este vie sau moartă.
Creştinul
vine cu o concepţie diferită. Pentru el, Raiul este benefic, deoarece pe lângă
beneficiile aduse de faptul că o persoană a trăit în virtute, ea nu va mai fi
împiedicată de circumstanţe. În Paradis nu mai suntem prizonierii corpurilor,
astfel nu vom mai avea piedici fizice, spre exemplu: foamea, setea, etc.
Individul poate aşadar fi atât de fericit ca şi viaţa în concordanţă cu
virtutea permisă, mai ales dacă nu sunt circumstanţe externe care pot afecta
acţiunile individului.
Filosoful
garantează că Paradisul astfel înţeles este cu siguranţă o inbunatatire până şi
într-o viaţă virtuasă, şi se alătura creştinului într-o încercare cooperativă
de a defini natura virtuţilor şi Binele Suprem. Virtutea este propria recompensa,
şi în Paradis nimic nu ne opreşte să ne răsplătim pe noi înşine cu virtute.
Întregul
scop al acestui mic dialog, este visul filosofului şi teologului Abelard, de a
exista o lume une toate religiile coexistă paşnic şi că, dincolo e orice
discriminare, toate au aceeaşi viziune a unui Dumnezeu unic.
(Popescu Gabriel, Filosofie I)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu