Problema intelectului şi a subiectului cunoscător. Argumentele tomiste ale existenţei lui Dumnezeu.

          Toma de Aquino s-a născut în castelul din Roccasecca, în apropiere de Napoli la sfârşitul anului 1224 au începutul lui 1225, tatăl său fiind conte de Aquino. Ajuns la vârsta de cinci ani, a fost dus  de părinţii săi la Abaţia Benedictină din Monte Casino, unde a devenit ucenic şi a făcut şcoala primară, rămânând în mănăstire până în 1239, în anul în care călugării au fost daţi afară de către împăratul Frederic al II-lea. S-a înscris la universitatea din Napoli, la nnumai 14 ani. În acel oraş exist ape atunci o mănăstire dominicană, iar Toma, atras de stilul său de viaţă, a ntrat în Ordin în anul 1244.Toma a fost răpit de proprii lui fraţi în rumul spre Bologna şi a fost ţinut în custodie aproape un an în oraşul său natal. El a rămas însă neclintit de a rămâne findel Ordinului , astfel ca, în toamna anului 1245, a fost lăsat să plece spre Paris. (1245-1248)

În 1272, a fost trimis la Napoli pentru a ridica un “studium generale” Dominican, continuându-şi acolo activitatea didactică până în 1274, când Papa  Grigore al X-lea l-a trimis la Lyon pentru a lua parte la Conciliu. Toma a pornit această călătorie pe care nu a mai apucat să o încheie, murind pe drum, pe 7 mertie 1274, intre Napoli şi Roma.

Summa theologiae

Summa teologică este esenţa unor preocupări constante ale lui Toma de a da expresie unei cerințe pedagogice fundamentale: prezentarea organică și sistematică a cunoștințelor. Formele de predare universitară existente, constând în explicarea textelor și întrebările disputate, nu ofereau o percepție sinoptică și riguroasă asupra problemelor și mai ales nu evidențiau dimensiunea organică a apariției și dezvoltării lor. Nu lăsau să se întrevadă, cum și-ar fi dorit Toma, un plan divin. Conțineau, în schimb, o serie de inutilități și expuneri excesiv de lungi. Prin ceea ce a rezultat, Summa este în primul rând o expunere sistematică, concisă și globală a tuturor problemelor teologice, în acord cu nivelul de înțelegere al studenților vremii. Toma reușește, spre deosebire de oricare alt gânditor al generației sale, să absoarbă și să pună alături, într-o expunere enciclopedică, toate întrebările și răspunsurile care puteau fi luate în seamă la vremea sa. Ceea ce obține este nu numai un grad mare de sinteză dar mai ales un nivel de completitudine niciodată atins de la Arsitotel.

Căile tomiste pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu

Demonstraţia cauzală a existenţei lui Dumnezeu, plecând de la realitatea empirică, de la efect la cauza şi nu ontologic, idealist, de la existent unei finite decât care una mai mare nu poate fi cugetata, gândită astfel de teologul Anselm, nu este originală prin ideile exprimate ci prin modul de sistematizare în care teologul îşi impuse punctual de vedere, anume posibilitatea de a refuza pe Dumnezeu, de a ajunge, inclusiv raţional,natural la concluzia logică a existenţei adevărului divin absolute. Pentru Sf Toma, era esenţial de a arăta ca existent lui Dumnezeu cere o demonstraţie propriuzisa.

Această concepţie trebuie înscrisă în cardul larg al realismului filosofic şi teologic, pentru care singură realitate este cea absolută, existent infinită prin care exita şi se explica existentele finite, subiectul uman creat de dumnezeu şi abiectele sensibile ce ne înconjoară.

Cele cinci cai de dovedire raţională, pe baza principiului cauzalităţii, a existenţei lui umnezeu sunt expuse în Summa Theologica, Despre dumnezeu, iar în Summa  contra Genetiles sunt formulate, mai pe larg .

Prima cale (proba mișcării). Este de domeniul evidenței sensibile faptul că există în lume lucruri care se mișcă. Dar orice lucru aflat în mișcare are în potență scopul mișcării sale, cauza actualizării acestei potențe fiind un alt lucru, aflat deja în act, care îl animă pe cel dintâi. Căci este imposibil ca un lucru să fie propriul său principiu activ, adică să se afle simultan în act și în potență. Dacă orice lucru aflat în mișcare trebuie să aibă ca principiu al mișcării sale un alt lucru, înseamnă că și acest al doilea lucru trebuie să își aibă cauză să de mișcare, etc. Această serie nu poate continua la infinit, trebuind să aibă un termen prim. Este deci necesar să existe un motor prim, nemișcat la rândul său; acest motor prim este Dumnezeu.

A doua cale (a cauzei eficiente). Experiența ne arată că există în natură o ordine a cauzelor eficiente. Nici un lucru nu poate fi propria sa cauză eficientă, căci și-ar fi anterior sieși, ceea ce este absurd. Deci fiecare cauză eficientă este cauzată de o alta, în serie. Dar seria cauzelor eficiente nu poate continua la infinit, căci astfel, neexistând o cauză primă, n-ar mai exista nici cauze intermediare și nici cauză ultimă, ceea ce este fals. Trebuie deci să admitem existența unei cauze prime eficiente, căreia noi îi spunem Dumnezeu.

A treia cale (proba posibilității și necesității).Găsim în natură lucruri generate și corupte despre care spunem că pot să fie sau să nu fie (sunt contingente). Acestea nu pot să ființeze permanent, căci vine un moment când ceea ce este posibil să nu fie, nu este. Deci, dacă orice poate să nu fie, a existat un moment în care nimic nu a ființat. Dacă este adevărat, atunci nici în momentul de față nimic nu ar exista, căci ceea ce nu există nu poate fi făcut să existe decât de către ceva existent dinainte. Prin urmare, dacă a existat un moment în care nimic nu ființa, ar fi fost imposibil ca ceva să înceapă să ființeze, deci în momentul de față nimic nu ar putea ființa, ceea ce este absurd. În concluzie, nu toate lucrurile sunt doar posibile, ci trebuie să existe ceva necesar . Dar un lucru necesar își are necesitatea cauzată din exterior sau prin sine. Lucrurile necesare cauzate din exterior ar trebui să constituie o serie infinită, ceea ce înseamnă că trebuie să postulăm existența unei ființe necesare prin sine și cauză a necesității tuturor celorlalte. Această ființă este numită Dumnezeu.

A patra cale (a gradelor de ființă). Există în lume lucruri mai mult sau mai puțin bune, adevărate, nobile, etc. Dar “mai mult” și “mai puțin” se spune despre lucruri ca măsură a asemănării lor cu un termen de comparație maxim. Maximum-ul fiecărui gen este însă cauză pentru genul respectiv. Trebuie să existe ceva care este cauză pentru toate lucrurile în ce privește ființa, bunătatea lor sau orice altă perfecțiune; această cauză este numită Dumnezeu.

A cincea cale (a armoniei). Vedem că lucrurile lipsite de inteligență acționează întotdeauna în același fel, conform unor reguli naturale. Aceasta înseamnă că ele au un scop, și este limpede că acest scop nu este atins fortuit (căci nici mișcările lor nu sunt fortuite) ci mai degrabă conform unui plan. Căci nici o ființă lipsită de inteligență nu poate atinge un scop decât dacă este condusă de o altă ființă dotată cu inteligență și înțelepciune. Trebuie deci să existe o ființă inteligentă prin care toate lucrurile naturale sunt îndreptate către scopul lor, ființă pe care o numim Dumnezeu.

Rațiunea și voința sunt strâns legate prin faptul că etica presupune exercițiul liber al voinței. Voința este o facultate a sufletului, anume partea apetenţa a sufletului rațional. Orice natură are o înclinație numită apetit sau poftă. Unele lucruri naturale acționează fără a judeca, cum sunt lucrurile materiale (pietrele), având înclinații necesare orientate spre autoconservare. Plantele, de exemplu, au asemenea înclinație. Animalele, pe de altă parte, au apetit natural pe care însă și-l exercită fără judecată. Ele au o cogniție senzorială dedicată în întregime obținerii scopurilor conjuncturale, dependente de circumstanțele accidentale. Înclinația naturală și percepția senzorială îi permit animalului să caute ceea ce i se potrivește, să se îndepărteze de ceea ce îi dăunează și să se opună obstacolelor.

Fiinţa umană are în plus intelectul sau facultatea de a judeca ce îi permite să acționeze independent de înclinația naturală sau instinct, orientându-se după rațiune. În acord cu rațiunea, situațiile particulare au un statut contingent.

În raport cu acest scop final care este natural și necesar, orice situație concretă este contingentă și poate dobândi, cel mult, statutul de mijloc în vederea scopului final. Astfel încât omul este singura ființă care se folosește de evenimentele particulare pentru a le transforma în obiecte ale unei alegeri libere a mijloacelor destinate atingerii scopului final. Toți agenții umani au, în mod necesar, același scop; ei trăiesc însă o viață particulară, se îndeletnicesc cu practici diferite, mai mult sau mai puțin virtuoase, făcând adesea greșeli în ce privește alegerea potrivită.
(Popescu Gabriel, Filosofie I)