Raportul dintre filosofie şi credinţa religioasă

O perspectivă asupra raportului dintre filosofie și credința religioasă

de Armand Voinov

Eseu premiat la concursul de eseuri pentru liceeni Din lumea sofiei, ediția a doua, 2014

Lucrarea de față își propune să observe schimbările suferite de conceptul de filosofie și aplicabilitatea acesteia în viața omului de-a lungul timpului. Praxisul filosofului și statutul acestuia se schimbă odată cu întreg ansamblul filosofie-teologie, iar însemnătatea antică de atingere a idealului spiritual prin filosofie se pierde. Pentru a înlătura orice dubiu de existență a unei prejudecăți ce ar putea pleda în favoarea vreunui concept discutat, voi aborda o poziție neutră între filosofie și religie pentru că așa cum demonstra Mircea Eliade, viziunea filosofică nu se vrea nici pe departe religioasă, dar nici ateistă, căci, oricum și cei mai convinși ateiști iși vor regăsi sub o anumită lupă acțiunile într-o practică religioasă ascunsă de simbol. Filosofia și religia, două forme simbolice de cunoaștere ale căror problematici s-au intersectat adesea de-a lungul timpului au ajuns într-o relație tensionată. În vremurile de naștere a filosofiei, relația cu religia era unitară, amândouă investigând problematici ca omul, sensul vieții omenești și tematizarea ființei ca ființă. Afirmația constatantă a lui Socrate: „știu că nu știu nimic”, lasă să se întrevadă faptul că misterul are un caracter ireductibil, el nu poate fi înțeles ca obiect pentru întrebările noastre, ci dimpotrivă, misterul ca realitate ultimă a existenței este cel care ne pune pe noi sub semnul întrebării, care ne provoacă să decidem calea ce vrem să o alegem în viețile noastre.

Omul așa cum este cunoscut de om are formă materială, iar forma prin definiție impune limite; limite ce creează ideea de neputință în depășirea condiției, dar conștientizarea lor permite cunoașterea de sine. Doar în momentul în care ne cunoaștem pe noi înșine putem accede la cunoașterea universalului; căci dacă nu cunoaștem adevărurile terestre, cum putem cunoaște adevărurile extraterestre? Atingerea acestui nivel de cunoaștere a sinelui ce ne oferă noi perspective în înțelegerea misterului este foarte rară în timpul vieții omenești și durează foarte puțin, cauză fiind chiar limitele ce le impun simțurile și natura umană. „Omul care a înțeles imposibilitatea îndumnezeirii, depășirii condiției umane totale pe pământ îi rămân două posibilitați: religia (practicarea credinței) și filosofia (practicarea virtuților)”[1]. În acest caz, filosofia ca discurs cu valoare axiologică, orientat spre un ideal spiritual redobândește însemnătatea pierdută, ce o avea în antichitate. Definiția pe care dicționarul[2] o atribuie filosofiei este: „năzuința interioară, iubirea de înțelepciune, dar o dată cu primii filozofi și primele școli filozofice din cetățile ioniene și italice ale vechii Grecii (sec. 6 î. Hr.), prin filozofie se înțelegea un exercițiu intelectual distinct în raport cu celelalte activități ale spiritului, deși, până în epoca modernă, filozofii examinau aproape toate domeniile cunoașterii, iar filozofia însăși era privită ca <<știință primă și supremă>>, ca <<știință prin excelență>> sau <<știința absolută>>”, iar religia este definită ca „ansamblu de idei, sentimente și acțiuni împărtășite de un grup și care oferă membrilor săi un obiect de venerare, un cod de comportament, un cadru de referință pentru a intra în relație cu grupul și universul. De obicei, religia distinge între real și supranatural, vizează ceva ce transcende cunoscutul sau naturalul, este o recunoaștere a misteriosului și a supranaturalului”. Observăm că atât filosofia cât și religia folosesc activitatea spiritului în atingerea absolutului și cunoaștere a misterului. Unitatea lor în antichitate era dată de obiectul comun de investigat: divinitatea. Aristotel caracterizează filosofia ca fiind „știința divină”, ce are divinitatea ca obiect de studiu, ea devenind ontoteologie. Astfel prin exercițiul intelectual al filosofului ea era suficientă în depășirea condiției umane, neavând nevoie de un cod de comportament impus de supranatural, de un Dumnezeu pentru a intra în relația cu absolutul; absolut care în viziunea religioasă este chiar Dumnezeul. Așa ia naștere contradicția dintre filosof și credincios: amândouă vrând atingerea adevărului absolut, filosoful afirmă că nu are nevoie de religie pentru practicarea exercițiului distinctiv al spiritului său, dar religia are nevoie de filosofie încă din momentul în care încearcă să se definească pentru că, ipotetic, supranaturalul este inaccesibil minții umane și mijloacelor de cunoaștere a acesteia, iar religia îl explică prin raționamente omenești, deci prin filosofie. Relația tensionată dintre cele două este generată de problematica surselor cunoașterii.

Să nu se înțeleagă că unicul scop al filosofului era de a nega rolul credinței in viața omenească și de a încerca să arate superioritatea acestei „științe absolute”. Nu se poate vorbi de anularea influențelor reciproce. Dimpotrivă, filosofia nu întrerupe dialogul cu religia și nici cu știința pentru că doar în această modalitate ea își poate cunoaște limitele, iar dacă nu ar fi modestă și nu și-ar cunoaște limitele ea ar deveni exclusiv epistemologie. Istoria ne-a oferit numeroase exemple de filosofi care chiar au mărturisit credința într-un Dumnezeu și au făcut din acesta o importantă parte a vieții lor filosofice. Vom aminti doar doi filosofi,cunoscuți și celor ce nu sunt pasionați. Socrate (n. cca. 470 î.Hr. – d. 7 mai 399 î.Hr.) personalitate marcantă din Grecia antică, a fost acuzat după cum urmează: „Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaște zeii recunoscuți de cetate și de a introduce divinități noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea"[3]. După ce a acceptat cu un curaj exemplar sentința unui proces intentat, se pare, din dorință de răzbunare, Socrate le spune adio judecătorilor, facându-i responsabili pe vecie de moartea sa, aceasta fiind prima dovadă de respingere a acuzaților el susținând ca acțiunile lui sunt inspirate de divinitate. După ce a băut fiertura de cucută, îl roagă pe prietenul lui, Criton, să aducă o jertfă lui Asclepios, zeul medicinei. Aceasta este dovada supremă de credință in zeitate a lui Socrate, care din modestie a refuzat să o dovedească primind astfel pedeapsa capitală. Cel de-al doilea exemplu ne este oferit de matematicianul René Descartes (n. 31 martie 1596 – d. 11 februarie 1650), care conform biografului său, Baillet, în noaptea de 11 noiembrie 1619 a avut trei vise în urma cărora ar fi hotărât să se dedice filosofiei și științei[4]. Descartes afirma dimineața următoare ca „Spiritul Adevărului” i-a arătat în acest mod calea către adevăr: filosofia, după care a făcut legământ să meargă în pelerinaj la Sfânta Fecioară din Loretto. După această viziune, publică importante tratate ca „Discurs asupra metodei de a ne conduce bine rațiunea și a căuta adevărul în științe” (1637), contribuția filosofică nefiind probabil așa mare dacă, spre exemplu, Descartes nu credea în Dumnezeu și astfel nu ar fi dat vreo importanță visului. Observăm că filosofia nu s-a situat niciodată în opoziție față de religie și nu s-a declarat ca fiind ateistă, această catalogare venind din exterior doar în momentele în care raționamentele corecte ale filosofului au condus la această posibilitate și nici atunci el nu a întrerupt dialogul cu credinciosul, chiar dacă religia ne spune că Dumnezeu poate fi cunoscut numai prin revelație (nefiind o stare comună a cunoașterii, ea survine doar la preoți, sfinți, fondatori ai religiei, iar validarea revelației se face prin acceptare binevoitoare, nu prin dovezi). Astfel, putem spune că filosofia este modalitatea de cunoaștere a lui Dumnezeu prin noi înșine.

Cicero (n. 3 ianuarie 106 î.Hr. – d. 7 decembrie 43 î.Hr.), politician și filosof roman, în „De natura deorum” spunea că „îndeplinirea datoriei față de zei se numește religie”. Această datorie provine din natura zeilor antici: aceștia aveau memorie și erau răzbunători. În ziua de azi nu ar fi nici o problemă dacă ai introduce zeițăți noi sau dacă te-ai declara ateu dar în antichitate neachitarea datoriei față de zei îi înfuria pe aceștia și astfel se credea că vor aduce nenorociri asupra cetății. Acesta a fost și motivul de acuzare a lui Socrate: zeii antichității nu se făceau responsabili doar pentru geneza lumii, inclusiv a omului, dar ei influențau și viața pământească văzută și nevăzuă, de la fenomene ale naturii la sănătatea personală, astfel, orice întâmplare favorabilă sau nefavorabilă era pusă pe seama respectării sau nerespectării zeilor. Putem înțelege că respectarea datoriei față de zei era un act de garanție în protejarea cetății deci, religia implica, pe lângă îndeplinirea datoriei față de zei și îndeplinirea datoriei față de oameni. În cazul existenței unor astfel de Dumnezei, rațiunea omului ar fi fost inutilă în raportarea la aceștia. Nu ar fi avut nici un rost înzestrarea noastră cu rațiune de către o divinitate, ființă perfectă, ce nu poate comite vreo greșeală, dacă nu am avea liber arbitru, acesta putând duce la niște concluzii ce nu i-ar conveni, concluzii ce chiar i-ar putea nega existența. Dacă Dumnezeu există și totuși avem rațiune înseamnă că aceasta este de origine divină. Putem spune că rațiunea, ca activitate filosofică, este singura cale de depășire a condiției umane și cunoaștere a absolutului. Răspunsul la întrebarea cu privire la rolul filosofului într-un astfel de context religios și social, ne este oferit de Platon, căci, în viziunea sa rolul filosofului în cetate ar trebui să fie cel de rege. „Rege” trebuie înțeles în cazul de față ca și conducător înțelept, ales în mod democratic pus în slujba cetățenilor. Filosoful ar trebui să aibă acest rol pentru că așa cum am demonstrat anterior, el nu întrerupe dialogul nici cu religia și nici cu știința, iar Platon influențat și de gândirea ce domina acea perioadă, nu separă politicul de etic, această disociere apare abia în epoca modernă odată cu Machiavelli. Încât filosoful antic poate fi calificat drept un homo universalis, acesta este cel mai potrivit pentru rolul de conducător pus în slujba cetății. Așadar, filosofia este îndeplinirea datoriei omului față de om.

Astfel, putem spune că filosofia, în raport cu credința religioasă, este singura a cărei practici sunt puse direct în slujba omului fără a mai fi mijlocite de un Dumnezeu, dar datorită caracterului ireductibil a misterului a existat dintotdeauna posibilitatea alegerii unei căi: filosofia sau religia. Aceste două forme fundamentale ale gândirii umane s-au intersectat adesea, datorită raportării amândurora la problematica omului și cea a cunoașterii absolutului. Indiferent de calea aleasă, dialogul cu cealaltă nu trebuie întrerupt pentru că în timp ce credinciosul are nevoie de filosofie pentru a înțelege, filosoful are nevoie de divinitate pentru a hrăni iubirea față de înțelepciune.

NOTE:
1 HADOT, Pierre, Qu'est-ce que la philosophie antique? Tr. George Bondor, Claudiu Tipuriță. Iași: Polirom 1997
2 Dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică, 1993-2009
3 COSMA, Doru, Socrate, Bruno, Galilei în fața justiției, Editura Sport-Turism, București, 1982
4 În această privință vezi: COLȚESCU, Viorel, Istoria filosofiei 1 Filosofie veche, medie și modernă, Brumar, Timișoara, 2006 pag. 308-312

BIBLIOGRAFIE:
COLȚESCU, Viorel, Istoria filosofiei 1 Filosofie veche, medie și modernă, Brumar, Timișoara, 2006
COSMA, Doru, Socrate, Bruno, Galilei în fața justiției, Editura Sport-Turism, București, 1982
FOUCAULT, Michel, Hermeneutica subiectului. Cursuri la College de France (1981-1982), Traducere de
Bogdan Ghiu, Iași: Polirom, 2004
HADOT, Pierre, Ce este filosofia antică? Traducere de George Bondor, Claudiu Tipuriță, Iași: Polirom, 1997
Dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică, 1993-2009

Eseu din Lumea Sofiei

Despre raportul între filosofie şi credinţa religioasă

de Dimcea Gheorghe

Eseu premiat la concursul de eseuri pentru liceeni Din lumea sofiei, ediția a doua, 2014

Am ales tema „Despre raportul între filosofie şi credinţa religioasă” , deoarece aici pot discuta anumite aspecte pe care le-am observat la religii în general şi pot da posibile răspunsuri la unele întrebări pe care mi le-am pus încă de mic copil.

Filosofie...Un termen atât de cunoscut , dar atât de greu încă de definit...Atât de măreţ , dar totuşi atât de uitat şi ocolit datorită ignoranţei majoritătii oamenilor...Atât de răspândit în denumirea anumitor domenii sau probleme care dau de gândit şi celui mai mare om de ştiinţă oricare ar fi fost el , dar totuşi atât de original prin simpla lui denumire , cât şi prin scopul măreţ spre care tinde , răspunderea unor întrebări care cu greu îşi găsesc "liniştea" , adică răspunsul . Oricare ar fi raportul între filosofie şi om , aceasta va rămâne pentru mine întotdeauna o cale către absolut , un drum pe care , mergând , culeg anumite răspunsuri în timp ce semăn din păcate alte mii de întrebări...

Religie ... un domeniu al căror baze se presupune că au fost puse de oameni sfinţi , sau care au atins un anumit nivel în evoluţia lor spirituală , un nivel absolut , despre care se vorbeşte în concepţiile generale ale oamenilor de rând şi nu numai . Baze care au fost puse în funcţie de etica pe care fiecare personalitate religioasă importantă , fie Iisus Hristos la creştini, fie Gautama Siddhartha la budişti , fie Muhammad la islamişti etc. a primit-o de la Divinitate , sau de la o forţă superioară oamenilor , în orice caz o forţă absolută ce se presupune că le-a revelat acestor întemeietori spirituali învăţături , informaţii , precum şi secrete despre , probabil , întreaga creaţie divină . Milenii de-a rândul , majoritatea oamenilor au fost învăţaţi , coordonaţi , sfătuiţi şi într-o oarecare măsură sau probabil în totalitate controlaţi de religiile menţionate , dar şi de alte religii , culte , secte ce au avut diverse scopuri , fie ele spirituale sau materiale . Din tot ce se ştie aparent , până în prezent despre domeniul teologic , am învăţat că fiecare religie are un întemeietor , un anumit set de învăţături morale , precum şi o anumită dogmă despre Divinitate .

Născându-mă într-o familie de oameni credincioşi , am fost botezat conform religiei creştin ortodoxe şi am fost învăţat că nu trebuie să mă lepăd de „credinţa în care m-am născut” .Dar , înaintând pe drumul vieţii , am constatat o serie de aspecte în ceea ce priveşte întregul domeniu teologic .

Spre exemplu ,un prim aspect este faptul că în clasele primare , când am început să învăţ despre religie la şcoală mai multe decât ştiam de la familia mea , am aflat că unele religii sunt politeiste iar altele , ca cea în care m-am născut eu , sunt monoteiste . În mintea mea de copil am reuşit să îmi pun însă o întrebare , iar acea întrebare suna în felul următor : “Dacă fiecare religie are cel puţin un zeu sau o Divinitate în care crede , nu înseamnă că în final , la nivel planetar , rasa umană este politeistă ? ” ,reuşind să îmi dau seama într-o oarecare măsură că unele lucruri se bat cap în cap , cum ar fi existenţa mai multor religii la nivel planetar având fiecare cel puţin un zeu sau un Dumnezeu şi una dintre cele mai importante dogme ale religiei creştin ortodoxe , şi anume existenţa unui singur Dumnezeu .Consideram şi consider oamenii care cred într-un singur Dumnezeu , există şi oameni care cred în mai mulţi zei ,acest fapt ne separă în monoteişti şi politeişti pe de-o parte , dar pe de altă parte ne face ca rasă , ca un întreg , politeişti . Dacă ar exista pe planeta noastră numai

oameni care ar crede într-un singur Dumnezeu , atunci toţi am fi monoteişti , dar dacă includem un singur om care crede în alt Dumnezeu în mulţimea noastră , vor exista doi “Dumnezei” la nivel general , ceea ce ne face să ne numim la acest nivel “politeişti”.Deci , pentru mine , noţiunile de monoteism si politeism , la un loc , într-o rasă care crede în Divinitate nu prea sunt posibile , deoarece consider că ori suntem toţi monoteişti , ori suntem politeişti . Pot spune printr-o analogie că această situaţie se aseamănă cu apa pură şi impură . Apa pură o putem asemăna cu o lume monoteistă . Dacă o particulă de nisip , reprezentând omul care crede în alt Dumnezeu , se alătură cantităţii de apă , atunci apa devine impură , la fel cum lumea monoteistă devine politeistă .

Un al doilea aspect despre care voi vorbi este cel al existenţei războiului chiar şi în

ceea ce priveşte domeniul teologic . De multe ori mă întrebam de ce au existat şi încă mai

există conflicte religioase , spre exemplu precum cruciadele sau precum cele din perioada

Inchiziţiei , aşa cum au spus unii oameni “În numele Crucii” . Faptul că “În numele Crucii” au

fost înfăptuite o multitudine de crime , chiar şi împotriva ereticilor , a trezit un dubiu în

mintea mea , odată ce eu ştiam că Dumnezeu a lăsat fiecărui om liberul arbitru , sau

posibilitatea de a alege între a crede şi a nu crede în El . Un alt exemplu poate fi voievodul

Constantin Brâncoveanu , despre care se ştie că a murit datorită faptului că nu a vrut să treacă

în “credinţa mahomedană” . Aceste două exemple şi multe altele m-au determinat să mă

gândesc că acolo unde vor exista cel puţin două religii , întotdeauna vor exista conflicte şi ,

deci , victime . Consider că Divinitatea , despre care se vorbeşte de mii de ani din diferite

perspective, şi despre care se spune că ne-a creat , nu şi-ar dori ca oamenii să se războiască

pentru o anumită categorie despre care se presupune că ar fi mai credincioasă decât toate .

Al treilea aspect despre care voi discuta are legătură cu faptul că în paragrafele

anterioare am cuprins termenul „credinţă” în anumite expresii („credinţa în care m-am

născut”, „ credinţa mahomedană”), delimitate de ghilimele . Am făcut acest lucru tocmai

pentru a evidenţia o greşeală pe care o fac majoritatea oamenilor , şi anume confundarea

credinţei cu religia . Ce am de spus aici este faptul că „a crede” este o trăsătură sau o virtute

specifică oamenilor , o trăsătură ce vine din interiorul fiecăruia , ce nu poate fi separată de

raţiune , ori religiile sunt trecătoare . Pot spune că oamenii au apărut cu atât de mult timp în

urmă încât nu se ştie exact când , cu toate dovezile găsite până în prezent , în timp ce despre religii îmi pot contura o anumită perioadă în care au apărut , iar o parte din ele au şi dispărut , cum ar fi câteva religii antice. Consider de asemenea că este necesar pentru evoluţia noastră ca din ce în ce mai mulţi oameni să conştientizeze diferenţa dintre credinţă şi religie .

Am înţeles conform acestor trei aspecte , dar şi a altora pe care le-am observat de-a lungul copilăriei că importantă nu este religia , ci credinţa într-o singură Divinitate prezentă în fiecare dintre noi , precum şi raţiunea , ce ar trebui să lucreze împreună , ci nu să se încerce a fi separate de anumiţi oameni . Sunt situaţii , şi mai ales în prezent , în care oamenii , spre exemplu unii savanţi, aduc domeniului în care muncesc un nivel de cunoştinţe atât de avansat încât se cred „mici Dumnezei”, uitând de consecinţele evoluţiei fără credinţă . Un exemplu cunoscut sunt alimentele modificate genetic . Într-adevar , ele au de oferit mult mai mult din punct de vedere nutritiv , dar animalul sau planta implicate în procesul de modificare suferă anumite schimbări la nivel genetic . Tot la fel se întâmplă şi cu omul care consumă aceste alimente , apărând astfel cancerul în diferite forme .

Un aspect pentru care nu putem separa raţiunea sau filozofia de credinţă ar fi cel legat de modul şi momentul în care conştiinţa noastră se pune în legătură cu un gând . Până să ne treacă prin minte gândul respectiv , putem spune cu siguranţă că nu am putut nici să îl credem , nici să nu îl credem , odată ce între mintea noastră şi acel gând nu s-a stabilit nici un fel de relaţie . Dar , din punctul meu de vedere , odată ce între minte şi gândul respectiv s-a stabilit o legătură , adică o anumită informaţie a trecut prin filtrul minţii , consider că se creează şi un raport în ceea ce priveşte credinţa . Fie că voi crede , fie că nu voi crede , fie că nu sunt sigur de veridicitatea acelei informaţii , există o urmă de credinţă în toate aceste cazuri, odată ce mintea noastră a putut să conceapă acea informaţie . Într-un fel , acest aspect al credinţei faţă de un gând , se aseamănă cu genul de problemă în care spunem că „nu vrem să ne gândim la ceva anume” , dar de fapt tocmai ne-am gândit , odată ce am negat chiar acea informaţie . Acesta este un aspect pentru care nu putem separa raţiunea de credinţă .

Fiecare religie ne îndeamnă să credem fie în zeii sau în Dumnezeul ce a revelat toate învăţăturile specifice , fie în învăţăturile revelate , fie în anumite obiecte sau semne considerate sfinte , fie în ritualuri , obiceiuri , tradiţii sau chiar superstiţii . Să credem , să credem şi iar să credem . Când vorbim despre "a crede" sau aproape orice alt termen al familiei lexicale al acestui cuvânt , consider că "intrăm pe un drum minat ce ne conduce spre absolut" . Când spun acest lucru mă refer la faptul că , aşa cum ne confirmă diverse surse istorice , au existat întemeietori , profeţi , sfinţi , etc. care prin credinţă au ajuns la un anumit nivel spiritual , de multe ori considerat absolut , dar , aşa cum probabil ştim şi din viaţa de zi cu zi , au existat şi există şi oameni care , crezând fiecare în categoria proprie de principii şi invăţături , sau probabil superstiţii , au ajuns să îşi irosească viaţa în totalitate sau într-o anumită măsură , fără a realiza ceva important . Aşadar , aceste două categorii de oameni , în afară de ateii convinşi , sunt diametral opuse din punctul meu de vedere , iar ceea ce consider că face diferenţa între aceste două categorii este nivelul de cunoaştere , menţionând că apreciez foarte mult principiul "Cunoaşterea înseamnă putere" , fie că a fost formulat de Ralph Waldo Emerson , Francis Bacon sau oricine altcineva , fie că este unul din singurele principii care supravieţuiesc în timp sau care stau la baza organizării întregii lumi .

Concluzionând , pot spune că am învăţat în anii pe care i-am trăit , în privinţa credinţei , că important nu este să credem în ceva material sau să trăim după anumite legi impuse probabil , la un moment dat , de oameni care e posibil să nu îşi dorească altceva decât putere , influenţă şi valori materiale . Consider , în ceea ce priveşte credinţa , că este important ca noi să ne creem un set personal de principii bazat pe ceea ce ştim şi pe ceea ce învăţăm astfel încât să ne formăm o personalitate demnă de viaţa pe care o ducem şi de scopul pe care ni-l propunem , demnă în faţa Divinităţii , nu în faţa oamenilor sau a criticilor acestora. Consider de asemenea că ar trebui să trăim crezând în Divinitate , comună pentru toţi oamenii, prezentă în fiecare dintre noi şi care ne dă puterea la rândul Ei de a crede în noi şi în alegerile pe care le facem prin intermediul raţiunii , ci nu într-o anumită religie , deoarece religiile se pot schimba de oameni care au anumite interese nici pe departe legate de credinţă . Religia poate fi asemănată cu un recipient care apare , dar şi dispare din această lume , iar în acel recipient sunt puse experienţe , şi ale oamenilor cu credinţă pură , dar şi ale oamenilor care s-au îndepărtat de credinţă , şi conduşi doar de raţiune , au trecut într-un fel „de partea întunecată” , crezând mai degrabă în valori materiale şi în ceea ce este trecător .