AM VĂZUT LUMINA CEA ADEVĂRATĂ [1]
de Deftu Irina
Eseu premiat la concursul de eseuri pentru liceeni Din lumea sofiei, ediția a doua, 2014
De
când raţionează, oamenii caută – unii mai mult, alţii mai puţin – să pătrundă,
să lămurească şi să înţeleagă misterul lumii în care trăiesc. Şi nu numai
lumea, ci şi lucrurile din ea, fiinţele, viaţa şi pe ei înşişi.
De
unde, din ce cauze şi cum vin toate, ce rosturi au de îndeplinit, ce sens are
zbuciumul luptei pentru existenţă, spre ce scopuri şi limanuri aleargă toate
fără odihnă?
La
aceste întrebări s-au dat, şi se mai dau nenumărate răspunsuri.
Cele
mai serioase şi mai adânci răspunsuri sunt cuprinse în marile sisteme de
religie şi de filosofii, cu deosebire că adevărurile religioase sunt
descoperite, revelate de Dumnezeu aleşilor Săi, prin ştiinţe, din firea
lucrurilor şi a fiinţelor, de către înţelepţi. Bineînţeles că, la început,
filosofia – după unii: studiul şi iubirea înţelepciunii, după alţii: ştiinţa
ştiinţelor şi a neştiinţei, după Constantin Noica „regăsirea vieţii spiritului”
– ca şi arta şi ştiinţa se făcea în sânul religiei, de către slujitorii şi iubitorii
altarelor sacre.
Cu
toate acestea, patria originară a filosofiei e considerată Grecia antică, poate
din motivul că aici apare pentru prima oară filosofia independentă de religie. Cu
ivirea creştinismului, filosofia păgână a rămas în penumbră timp de mai bine de
o mie de ani. Foarte greşit se susţine, de către unii istorici ai filosofiei şi
chiar de către unii teologi, că religia creştină a dat filosofiei o lovitură de
moarte. Părerea aceasta e falsă din mai multe motive: 1. creştinismul este
religie şi are alte idealuri, mult mai aproape de viaţa şi inima omului, decât
filosofia; 2. filosofia păgână la apariţia creştinismului era decadentă,
istovită şi fără reprezentanţi de mâna întâi; 3. religiile păgâne la ivirea creştinismului
erau în descompunere, pline de superstiţii şi falimentare; 4. creştinismul
aducea o doctrină nouă, o Evanghelie care satisfăcea setea oamenilor de
mântuire; 5. religia creştină, departe de a ataca, a trebuit să se apere şi să
răspundă atacurilor pe care le-a primit din partea duşmanilor săi, care erau:
iudeii şi păgânii prigonitori, înre care nu lipseau nici filosofii păgâni şi
gnosticii eretici. Filosofii (Celsus, Porphirius, Iulian Apostatul erau unii
dintre cei mai mari înverşunaţi adversari ai creştinismului, încât apologeţii
creştini, volens nolens au trebuit să desfăşoare, pe terenul pe care erau
atacaţi, o importantă lucrare filosofică, prin care s-a pus, pentru prima oară,
bazele filosofiei creştine; 6. în fine, creştinismul
apare ca un
soare strălucitor, faţă de care opaiţele nu mai aveau decât prea puţină
trecere. Filosofia, în epoca de creştere şi înflorire a creştinismului a fost
absorbită de religie, nu nimicită. Toţi bărbaţii aleşi, oamenii geniali, care
puteau ilustra catedrele şi şcolile de filosofie, au fost cuceriţi de vraja şi
frumuseţea adevărului revelat, au trecut în tabăra Bisericii, unde au servit cu
luminile lor la propagarea, sistematizarea şi gloria învăţăturilor creştine.
Pe
lângă toate acestea, mai trebuie subliniat faptul că învăţătura creştină nu e
străină de preocupările filosofice. Încă în Vechiul Testament, în Cărţile de
înţelepciune, se cuprind o mulţime de idei şi probleme filosofice, dintre cele
mai adâci, mai interesante şi mai folositoare. Lectura lor şi astăzi revarsă în
suflete belşug de lumină şi de înţelepciune.
Apostolul
Pavel are cuvinte de laudă, dar şi de critică aspră, faţă de filosofie. El face
deosebire între înţelepciunea lui Dumnezeu, care este izvorul mântuirii şi
înţelepciunea lumii, slabă – pentru că nu a fost în stare să descopere pe
Dumnezeu – şi viciată pentru că s-a făcut vinovată de răstignirea
Mântuitorului. Prima carte către Corinteni2 rezumă, pentru vecie, atitudinea
creştinismului faţă de filosofie.
Este
limpede că religia creştină nu a pornit la drum ca adversară filosofiei. Ea
este doar filosofia mântuirii, cea mai unitară, roditoare şi valabilă
filosofie. Cel mult se poate spune că face de la început distincţie între
înţelepciunea lui Dumnezeu, mântuitoare, şi între înţelepciunea lumii, deşartă,
care n-a fost în stare să ridice pe om din sfera animalităţii, imoralităţii şi
idolatriei, până la concepţia unui Dumnezeu-Părinte creator, guvernator şi
mântuitor al lumii. Religia caută să solidarizeze, să unifice şi să înalţe
sufletele prin credinţă, învăţătură şi iubire evanghelică, până la idealul
mântuirii şi desăvârşirii spirituale, ceea ce, evident, filosofia nu a putut şi
nici astăzi nu poate face singură.
În
istoria Bisericii şi a gândirii creştine găsim şi adversari ai filosofiei, dar
şi prieteni. Între scriitorii creştini care n-au privit cu ochi buni filosofia
şi au criticat-o sever, au fost între cei dintâi Tertullian, care numea pe
filosofi „Patriarhii ereticilor”, apoi Arnobiu, Lactanţiu şi Ioan Gură de Aur.
Religia
adevărată e aceea în care există o coeziune organică între filosofie şi
religie, coeziune care na existat între filosofia şi religia antică, păgână.
Religia se uneşte cu înţelepciunea când e adorat acelaşi Dumnezeu şi când viaţa
e înţeleasă în acelaşi chip de către preoţi şi filosofi. „... în actul adorării
noi trebuie să fim înţelepţi, ... iar în actul înţelepciunii noi trebuie să
ştim să adorăm”, deoarece „şi în filosofie se află religie, şi în religie se
află înţelepciune” (Lactanţiu). Amândouă se întregesc ca două jumătăţi.
Totuşi
este şi o mare deosebire între religia creştină şi filosofie: religia face pe
om mai bun; filosofia nu. Religia îl renaşte, îl îmbunătăţeşte până la
desăvârşire; filosofia nu. Filosofia nu stârpeşte viciile, ci le acoperă.
Religia le vindecă.
În
creştinism, filosofia (înţelepciunea) se contopeşte cu adorarea lui Dumnezeu.
De aceea învăţătura creştină e unica şi adevărata înţelepciune, singura care
transformă şi ameliorează omul. „Filosofia, scrie Clement, a fost dată grecilor
ca un fel de testament, spre folosul lor, care trebuie să le servească de
treaptă pentru a se ridica la filosofia după Hristos”.
În
epoca patristică, n-a existat un curent creştin antifilosofic. Dimpotrivă:
creştinismul a absorbit şi utilizat tot ce a fost bun în filosofie. Credinţa a
colaborat cu raţiunea şi raţiunea cu credinţa la definirea şi propagarea
dogemlor, fără a se duşmăni sau exclude. Dacă unii sfinţi părinţi, şi cu
deosebire unii apologeţi, s-au arătat adversari ai filosofiei, de fapt ei n-au
atacat filosofia propriu-zisă, ci pseudofilosofia, eresul, minciuna şi păcatul,
care adeseori făceau apel la luminile filosofiei pentru a se îndreptăţi.
Gândirea
patristică, adică filosofia creştină, corectează toate defectele gândirii
antice păgâne şi o întregeşte cu idei etern valabile în ierarhia valorilor.
Filosofia patristică se desfăşoară pe plan vertical: e optimistă, energetistă,
spiritualistă şi progresistă.
Din
mulţimea sistemelor se poate vedea cât de grele sunt problemele filosofiei,
câte din concepţiile ei sunt deschise, aproximative, şi cât de variate şi deci
nemulţumitoare sunt răspunsurile filosofilor în faţa misterului existenţei. În
cadrul unora dintre sistemele înşirate este admis, în întregime sau parţial, creştinismul;
în cadrul altora este negată orice religie, iar în cadrul altora s-a încercat
să se creeze religii noi, ca de pildă în cadrul pozitivismului, religia
umanitaţii, în cadrul naturalismului cultul raţiunii, în cadrul criticismului
religia cu morală, între limitele raţiunii etc. dar toate au fost naşteri
moarte. Nu există decât ca simple încercări şi numere în inventarul eşecurilor
şi greşelilor omeneşti. Religia nu se naşte, din speculaţie, ca filosofia.
Religia se foloseşte de luminile filosofiei, colaborează cu filosofia, dar nu
se poate nici identifica, nici înlocui cu filosofia.
Filosofia
este lipsită de unitate. Numărul mare de şcoli şi sisteme filosofice ne arată
cum nu se poate mai evident, viciul fundamental al filosofiei: absenţa unor
concluzii valabile pentru toţi filosofii. Nu există. Avem tot atâtea filosofii, câte capete de
filosofi mari se pot număra. Ceea ce înseamnă că cei dintâi şi cei mai mari
nemulţumiţi de rezultatele filosofiei sunt filosofii. Căci altfel nu şi-ar mai
bate capul cu alte şi alte încercări şi formule de explicare a lumii şi vieţii.
Unitatea
care lipseşte filosofie o posedă religia, creştinismului. Avem în creştinism un
crez pe care îl mărturisesc din convingere, toţi creştinii, toţi bunii
credincioşi, a treia parte din omenire. Acest crez nu poate fi nici revizuit,
nici înfrânt. De douăzeci de veacuri el cultivă unitatea sufletească a
omenirii. Împotriva lui, nici ştiinţa, nici filosofia, nu au nici o putere.
Adevărul
– când nu e revelat - se naşte din acordul spiritelor. În filosofie acest acord
nu există deoarece filosofii – ca şi poeţii şi artiştii – caută mai mult „originalitatea”
decât „adevărul”.
În
religie, acordul spiritelor există. Între teologi există o unitate de credinţă
şi un sistem de cercetări, care între filosofi nu există. Mai mult: religia
pretinde teologilor înţelepciune, o conduită morală, viaţă şi disciplină
spirituală – deci filosofie - fără de care munca lor e infructuoasă. Sunt şi
filosofi care susţin că „filosofia adevărată este sfinţenia raţiunii” (Maurice
Blondel), dar astfel de glasuri răsună întocmai ca glasul Apostolului Pavel în
Areopagul Atenei (Paşte, 17, 22-34). Cei mai mulţi filosofi uită că meritul cugetărilor
stă în veritatea, nu în originalitatea lor. Goana după originalitate a
determinat filosofii să construiască, pe bază de ipoteze, o mulţime de
concepţii contradictorii despre lume, despre viaţă şi despre om, ca apoi să fie
siliţi pe unele să le schimbe, pe altele să le părăsească. În schimb,
creştinismul dă omului ceea ce filosofia caută, sau cel mult făgăduieşte: un crez,
o concepţie convingătoare, mântuitoare şi deci mulţumitoare, unitară şi
armonioasă despre lume, despre viaţă şi om.
Filosofia
are o sferă de cunoaştere şi de activitate mai îngustă decât religia. Filosofia
se întemeiază pe raţiune, religia pe raţiune şi revelaţie. Religia se foloseşte
de filosofie, mai ales de metodele şi concluziile ei, dar o şi depăşeşte; are
un orizont mai larg, priveşte lumea şi problemele vieţii în lumina revelaţiei
şi a veşniciei. Câmpul de cunoaştere al revelaţiei şi al raţiunii a fost
asemănat cu două cercuri concentrice, descrise de raze diferite. Cercul cel mai
mare reprezintă revelaţia, cel mai mic raţiunea.3 Amândouă sunt independente;
nu se pot nici absorbi, nici desfiintţa; dar, în schimb, se pot ajuta şi
lumina. Raţiunea e mijloc de cunoaştere; cu lămuririle ei ne întărim
convingerile. Revelaţia lărgeşte orizontul cunoaşterii şi imbogăţeşte spiritul.
Nici raţiunea nu are rostul să stingă luminile revelaţiei, nici revelaţia nu are
rostul să întunece raţiunea. Dimpotrivă: revelaţia e cuprinsă în formele
cugetării raţionale, iar raţiunea primeşte viaţă, lumină, puncte de sprijin şi
sens, de la revelaţie. Filosofia îşi documentează adevărurile cu ajutorul
experienţei exerne şi a raţiunii logice. Există o cunoaştere ştiinţifica a
dogmelor religioase, care angajează toate puterile şi facultăţile sufletului
omenesc: intelectul, voinţa şi sentimentul; raţiunea luminată de credinţa
revelată şi încălzită de razele iubirii. Sunt, însă, şi deosebiri. Filosofia se
întemeiază pe ştiinţă, religia pe metafizică. Filosofia merge de la raţiune la
credinţă, religia de la credinţă la raţiune. Filosofia e ipotetică, religia e
categorică, dogmatică. Tot ce cuprinde filosofia se află în discuţie: adevărul
religios e deasupra subiectivismului. Teologia demonstrează, pe cale raţională,
că există adevăruri obiective şi că noţiunile de „bine” şi „rău” nu sunt
abstacţiuni, ci stări reale, fără de care filosofia poate exista, dar religia nu.
Filosofia când schiţează teoriile sale asupra universului îşi ia datele din
ştiinţă. Teologia nu se mulţumeşte cu atât: ea, după ce face teoria
universului, pe baza revelaţiei şi a filosofiei, merge mai departe şi arată
calea mântuirii, mijloacele împăcării şi a unirii cu Dumnezeu şi cu semenii.
Astfel, religia întregeşte ştiinţa şi filosofia, ajută omului să depăşeasca
realul şi, să atingă idealul, stă în serviciul meliorismului, face operă de
cultură.
Din
atâtea şi atâtea consideraţii, filosofia nu poate înlocui sau absorbi religia.
Amândouă sunt menite să colaboreze armonic, deoarece credinţa religioasă nu
exclude ştiinţa şi filosofia, nici filosofia nu exclude revelaţia. Între
religie şi filosofie este acelaşi raport ca şi între revelaţie şi raţiune, ca
şi între credinţă şi cunoştinţă, ca şi între o lumină şi altă lumină.
Apropierea dintre ele are urmări binecuvântate: intensifică puterea şi efectele
luminii. Dacă la motivele credinţei religioase adăugăm pe cele raţionale, adevărurile
revelate primesc o irezistibilă putere de convingere. Dacă la filosofie adăugăm
„smerita cugetare”, pe care o recomandă religia, ajungem la cea mai înaltă
filosofie, la filosofia vieţii eterne, care aşează în centrul preocupărilor ei
omul, cu destinul său de creatură, subordonată Creatorului.
Se
pare că filosofia nouă face paşi uriaşi ca să-şi armonizeze rezultatele şi
concluziile ei cu adevărurile religioase, creştine. Paşii aceştia sunt mai
vizibili în filosofia românească. Cu toate aparenţele contrare, se simt adieri
mistice; „vântul religiozităţii a început să sufle în sufletelor noastre” (Ion
Petrovici).
NOTE:
1 Liturghia catehumilor – Rugăciunea de mulţumire
2 Capitolele 1 şi 2
3 Ioan Mihălcescu – Teologia
şi Filosofia, Studii Teologice,
1934/36, p. 63
BIBLIOGRAFIE
1. Ilarion V. Felea, Religia
culturii, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a
Aradului, Arad,
1994
2. Biblia, Editura
Institutului biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti
3. Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă (I), Editura Institutului
Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003
4. Irinel Dincă, Filosofia,
dragoste de frumos. Un posibil manual pentru elevi şi studenţi,
Editura
Vremea, Bucureşti, 2010
5. Nicolae Steinhardt, Dăruind
vei dobândi, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a
Maramureşului şi Sătmarului,
Baia Mare, 1992
